Multă vreme m-a fascinat o prostie pe care am auzit-o de mai multe ori, chiar din gura unor oameni care nu răspîndeau, de obicei, prostii. Prostia suna așa: Securitatea lansa bancurile pentru a face poporul să rîdă, să detensioneze sumbra atmosferă socialistă și, din cînd în cînd, să iasă bine Ceaușescu. Și, astfel, să controleze umorul. În plus, să lase și o supapă, zicea aceeași teorie. O supapă care în anii prolectultismului nu a existat, printre deținuții politici regăsindu-se și unii care au spus cîte un banc cu poantă „dușmănoasă“ la adresa orînduirii. Cum ar veni, odată cu Ceaușescu s-a dat liber la glume. Chiar el, cică, mai făcea, la mesele tovărășești sau la petrecerile de la vînătoare, cîte o poantă la care rîdeau cu voioșie și supunere membrii nomenclaturii.
Chiar așa să fie? Să fi produs Securitatea bancuri? Mi-am și imaginat o ședință la secția Umor a Departamentului Securității Statului:
– Tovarăși, ce avem azi în lucru?
– Toa’șu general, eu m-am gîndit să facem un banc cu ungurii…Și-l dăm în răspîndire în Muntenia și-n Moldova… de acolo îl duc cei care au neamuri în Ardeal…Într-o lună vedem cu cei de la Cluj dacă a ajuns la ei…
– Bună ideea, da’ acum nu e momentul…Am avut banc cu ungurii și acum două săptămîni…Să nu mergem numai pe soluțiile simple…Tovarăși, ce facem, nu mai avem imaginație și ne-am pierdut umorul?! De ce ne plătește partidul pe noi?!
– Mie mi-a venit o idee de banc cu tovarășul Secretar General…
– Bine, da’ vezi că dacă nu e bun, te arestăm pe loc pentru atitudine ostilă și provocare…
– Păi… ăăă.
– Ce-i măi, Iancule, te-ai speriat? Mai glumim și noi între noi, nu doar cu poporul… hahaha
– Bună glumă, tov. general, se vede că nu degeaba sînteți șeful nostru!
– Hai, lasă periuța și spune-o pe aia cu Șefu Ăl Mare! Să te auzim!
– Ar fi cam așa: Sînt chemați la Moscova toți conducătorii țărilor socialiste și Brejnev spune că le face cadou niște cojoace… Aici băgăm ceva cu frigul de la Moscova… cu Siberia, aștept sugestii… Bun, și li se trimit cojoacele cadou tuturor acasă. Cînd le îmbracă, văd că au toți cojoace foarte scurte. Numai tovarășul Ceaușescu are un cojoc pînă mai jos de genunchi… Și se sună unii pe alții, cu povestea asta, iar Ceaușescu le spune: păi dacă voi ați stat în genunchi cînd vi s-a luat măsura!…
– Hahaha! Foarte bun, mai dă două din astea și te avansăm la excepțional… Dați-l mai departe…
S-ar putea să n-am dreptate și să nu fi existat o astfel de unitate de umor în cadrul Securității, deși muncă de diversiune a existat. Dar mă întreb, totuși, de unde să apară bancurile patriotice? Pentru că bancul cu Brejnev și cojoacele chiar a circulat… A controlat Securitatea și umorul?
Partidul sigur a controlat, prin Cenzură, umorul „oficial“, cel de la televiziune, radio și „Urzica“. Iar rezultatul a fost un umor aseptic, sleit, cu poante despre chelneri și frizeri care iau bacșiș, cu bețivi și soacre. „Umor cu haz“, cum a fost definit . Din cînd în cînd mai scăpa cîte un scheci gen „C-așa-i în tenis“ spus genial de Toma Caragiu…. Desigur, „cu voie de la organe“. Generațiile tinere și foarte tinere nu mai înțeleg toate aluziile scheciului pentru că nu mai au referințele în realitate…
Excepție a făcut-o umorul „semi-oficial“, cel al grupurilor studențești care reușeau să stîrnească avalanșe de rîs la festivalurile de gen. Și despre gradul mai mare de libertate s-a spus că s-ar datora lui Nicu Ceaușescu, deci era tot cu voie de la partid, aripa tînără. Eu cred că adevărul e la mijloc, au fost multe „șopîrle“ scăpate de control, momente de improvizație. Dar ele au rămas, cumva, izolate în lumea studențească, în campusuri, în festivaluri ale „artei și creației studențești“.
O bună parte din umorul de dinainte de 1989 este, acum, un umor datat. Un umor care se va stinge odată cu beneficiarii lui, generațiile mai în vîrstă.
Vor rămîne bancurile cu umor „general valabil“, cu olteni, cu ardeleni, cu moldoveni și cîteva cu Bulă. A, și cu unguri, desigur. Plus evergreenurile cu Ițic și Ștrul care circulă nu numai în România. Cît despre comediile din acea vreme, desigur, mai rîdem cu BD la munte și la mare, dar acum rîdem mai mult din cauză că ne amintim că am rîs atunci. S-ar putea ca și Preșul de Ion Băieșu să mai producă hohote. Mari comedii din vremea aceea nu mai știu. Dar, cum ziceam, s-ar putea să nu am dreptate.
„Haz de necaz“ a rămas formula definitorie pentru umorul românesc, ea a fost productivă și în tranziție. Dar dispariția senzației de clandestinitate în spunerea bancurilor mi se pare că a diminuat șarmul și, deci, impactul umoristic. Aveau și interdicțiile farmecul lor! O vreme bancurile cu Ceaușescu s-au metamorfozat în bancuri cu Iliescu… Apoi cu Constantinescu și Băsescu, încărcate cu partizanat politic. În toată lumea, conducătorii sînt subiect de bancuri, nu avem nimic original aici, nu am inventat nimic.
Bancurile cu unguri din Ardeal au fost „reanimate“ pe vremea în care era vizibil Funar și, aici, mă gîndesc, totuși, că SRI-ul a preluat unitatea de bancuri de la Vechea Securitate. Bancurile patriotice au mai pîlpîit o vreme prin bancosferă, ca și bancurile „interetnice“ de tip „un american, un francez și un român…“.
Prea multă libertate ucide libertatea, asta e o formulă foarte valabilă în dezvoltarea și funcționarea umorului de tranziție. Apariția altor canale de televiziune și a radiourilor private de după 1989 a dus, inevitabil, zic eu, la diluarea umorului. O glumă bună spunea: „Cantitatea de inteligență pe Pămînt e constantă, iar populația în continuă creștere“. Asta e valabil și cu umorul. Umorul „hărăzit“ unui popor este constant, mijloacele prin care el se difuzează devin mijloacele prin care se diluează. În anii 1990, în spectacolele Divertis puteai face glume la o emisiune de televiziune cunoscută, spectatorii se prindeau aproape toți, aplaudau, rîdeau. Mai tîrziu, cînd au apărut canale noi, emisiuni noi, „vedete“ noi (cu și fără ghilimele ) referințele nu au fost mereu sesizate de public. Este tipică o întîmplare cu un membru al unui faimos grup de umor care a fost oprit în timp ce se întorcea de la o vînătoare clandestină. Personajul le tot zîmbea polițiștilor, făcea aluzii la cine e el, și-a spus și numele, dar asta nu a avut niciun efect. Milițienii erau dintr-o zonă în care nu se prindea PRO TV-ul, și, deci, nu-l cunoșteau pe umorist…Și i-au făcut un proces-verbal de toată frumusețea.
Marea inventare a apei calde în umorul de la noi, după 1989, a fost apariția stand-up comedy. Care, de fapt, a existat și înainte doar că se numea monolog și era, în general, inclus în spectacole de revistă (celebrele șușe), în emisiuni de varietăți sau de Revelion. Cred că sîntem departe, încă, de stand-up-urile americane, variantele românești de „stat în picioare“ au apelat la minima rezistență, adică la poante erotice, chiar porcoase. Se spune că asta vrea publicul, deși publicului nu i se mai oferă ce vrea. (E cam ca alegerile democratice din comunism: alege ce-ți oferim. Concura partidul comunist și cîștiga partidul comunist. Aici am o amintire: într-o circumscripție din Cluj, la niște alegeri, au concurat trei femei. Toate trei erau membre de partid și aveau numele de familie Pop. Să-ți fie mai ușor să alegi!).
S-ar putea să n-am dreptate.
Ne-am pierdut umorul? Nu cred. Doar l-am reformulat, l-am adaptat, l-am restructurat. Ca să fie valabilă expresia: fiecare epocă are umorul pe care merită să-l producă.
