Am înțeles foarte repede, pe cont propriu, încă din copilărie, că modul de a trăi al oamenilor din jurul meu avea ceva nefiresc – uneori absurd – și mă mândresc cu această precocitate. Ea se datora probabil unei vitalități înnăscute și unei comunicări directe cu natura, imună la ideologii. Prin comparație cu demnele păduri de fagi din jurul Sucevei sau cu alunecarea la vale, pe prundiș, a apei Moldovei, îmbătată de propria ei libertate, oamenii mi se păreau umili și împiedicați. Tocmai ei!
Dar nu sunt deloc mândru de mine când mă gândesc ce mult timp mi-a luat ca să înțeleg de ce se trăia așa. Ca să aflu că nu era vorba de un joc al întâmplării, ci de rezultatul funcționării unui sistem. Abia ca student, pe la nouăsprezece ani, când am fost anchetat de Securitate, aveam să trăiesc o revelație: acțiunea de sluțire și mortificare a oamenilor era organizată și instituționalizată (până atunci nici nu știusem că există Securitatea!).
Dar înainte de acest accident biografic, multă vreme, cam un deceniu, m-am scăldat fericit în propria mea inconștiență. Aveam momente de respingere, de indignare, dar niciodată unul de înțelegere a situației. Pentru tot ceea ce era urât în jur îi găseam vinovați pe maturi, care, credeam eu, nu voiau să trăiască frumos. În loc să se îmbrace în haine colorate atrăgător, inspirându-se din cromatica florilor și fluturilor, preferau o îmbrăcăminte cenușie, cum nu mai văzusem în natură decât la viețuitoarele care trăiesc în galerii subterane, ca hârciogii sau cârtițele. În loc să-și lase fața inundată de soare și să râdă din toată inima, mergeau pe stradă cu privirea în pământ, încruntați. În loc să-și vorbească unii altora cu plăcere, bucuroși că s-au întâlnit, răspundeau circumspecți la întrebări sau nu răspundeau deloc.
Nu puteam asimila ideea că oamenii depind de ereditate, de constrângeri sociale, de hazard și credeam că totul este o problemă de voință. Mă uitam dezaprobator la cîte un necunoscut cu nasul strâmb sau cu urechi clăpăuge, considerându-l vinovat de felul cum arată. Ar fi fost de-ajuns să vrea să-și schimbe înfățișarea și și-ar fi schimbat-o.
Citeam cu nesaț literatură, lăsîndu-mă transportat în realitatea ei fictivă . Când ai mei, noaptea, îmi cereau să dorm, stingeam lumina, mă acopeream până peste cap cu plapuma și continuam să citesc pe ascuns, la lumina unei lanterne. Literatura mi se părea mai viață decât viața; nu înțelegeam ideea lui Eminescu: „În zădar în colbul școlii,/ Prin autori mâncați de molii/ Cauți urma frumuseții/ Și îndemnurile vieții/…/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește.“
La începutul fiecărui an școlar, citeam, în câteva zile întregul teanc de manuale pe care mi le cumpăra tata. Îmi plăceau la fel de mult, mă pasionau toate disciplinele școlare.
Cu aceeași curiozitate nestăvilită exploram, singur sau cu prietenii mei de atunci, împrejurimile orașului. Rătăceam prin păduri în care domnea un întuneric verde, mă scăldam în râuri cu ape reci și limpezi săgetate de pești argintii, urcam pe dealuri prietenoase, acoperite de iarbă.
Din când în când, pe neașteptate, în relația mea cu oamenii, se întâmpla ceva straniu, care îmi depășea capacitatea de înțelegere și mă neliniștea. Apoi, în scurtă vreme, uitam, îmi regăseam armonia interioară și bucuria de a trăi.
O asemenea întâmplare am trăit ca elev de liceu, pe la șaisprezece ani (aproximativ în 1963), când împreună cu prietenii mei de atunci, Vladimir Găitan (viitorul actor) și Ștefan Pînzaru (fratele viitorului caricaturist Mihai Pînzaru-Pim) am găsit pe un un deal un șanț scurt și adânc pe care l-am declarat „cazemată“. Eram sub influența filmelor de război sovietice. Ne plăcea să avem un secret al nostru și, când voiam să fumăm neștiuți de nimeni sau să discutăm despre fete, acolo ne duceam. Cuvântul de ordine era „hai la cazemată“. După câteva săptămâni, profesorii din conducerea liceului au fost chemați undeva să dea explicații. Apoi, la școală, ne-au chemat ei pe noi în cancelarie să dăm explicații. Ne-au întrebat dacă la cazemată avem arme, dacă acționăm conform unui plan, dacă ne îndrumă cineva. Uimiți, i-am asigurat că totul era un joc inofensiv, dar a fost în zadar. Aveau o gravitate nefirească, transpirau, se uitau sumbru la noi. Unul singur dintre ei, directorul-adjunct Costache Pricop (tatăl viitorului critic literar Constantin Pricop, în prezent profesor universitar la Iași), uitându-se atent la mine și văzând ce eforturi făceam să nu izbucnesc în râs, a înțeles situația și a încercat să-i liniștească pe ceilalți. N-a fost ușor. Până la urmă s-a luat hotărârea ca directorul-adjunct să meargă împreună cu noi „pe teren“, la „cazemată“ și să facă un raport scris despre ce a constatat acolo.
Rămâne de neuitat, pentru mine, ziua în care ne-am dus toți patru, directorul-adjunct și noi, cei suspectați de activitate subversivă, la fața locului. Am urcat în șir indian, tăcuți, până în vârful dealului. Era soare, o adiere de vânt făcea să se unduiască iarba mătăsoasă, se auzea ciripit de păsări. Și, în loc să ne bucurăm de acest moment frumos, irepetabil, al vieții noastre, mergeam apăsați de o absurdă îngrijorare, ne bănuiam unii pe alții de ceva neclar, simțeam că atunci n-am putea pentru nimic în lume să alergăm în ce direcție ar vrea fiecare pentru că eram legați toți patru cu un lanț invizibil.
Mi-era clar că nu greșisem cu nimic. Și totuși, un sentiment de vinovăție își făcuse loc în sufletul meu, un sentiment de vinovăție în absența unei vine, cu mult mai apăsător decât unul justificat de o abatere reală de la reguli.
Costache Pricop, cu un remarcabil bun-simț, știa că nu va găsi nicio armă în „cazemată“. Când am ajuns la destinație, s-a uitat formal în șanț și, brusc obosit, a ridicat din umeri și a făcut cale întoarsă, cu noi în urma lui, la școală. După un timp, pe drum, ne-a spus doar atât: „În viitor, să fiți mai atenți la ce vorbiți!“