Formula „piața ideilor“ a fost folosită cu insistență în spațiul public românesc de către domnul Horia-Roman Patapievici. Ediția a doua a volumului Despre idei și blocaje (care este însoțită de un cuvânt înainte anume scris pentru această nouă ediție) chiar se intitulează De ce nu avem o piață a ideilor. În textul de mai jos vom identifica și consemna câteva repere ale demonstrației din acest eseu; găsim că relevanța unei asemenea treceri în revistă este una foarte mare, în contextul în care societatea românească e pe cale, în 2019, să parcurgă, iată, deja trei decenii de când s-a rupt (probabil însă că nu pe deplin) de formulele instituționale ale regimului comunist. Teoretic cel puțin: trei decenii de practică a libertății.
Așadar, dacă am fi avut o piață a ideilor, în conformitate cu schema de demonstrație pe care o propune eseul domnului Horia-Roman Patapievici:
a. apariția valorilor nu ar fi rămas „singulară“ – ceea ce înseamnă că ar fi fost parte a unui mare mecanism de circulație;
b. de fapt, nu ar fi fost vorba despre o simplă circulație și răspândire, ci de mai mult decât atât și la un alt nivel: „mă refer la mecanismul complex al recunoașterii, evaluării, criticării și integrării valorice a ideilor, potrivit unor criterii și standarde care sunt negociate activ și continuu între toți participanții la schimburi“;
c. la modul funcțional, întrucît „circulația e un mecanism autosuficient de validare, verificare, confirmare și integrare care depinde de numărul participanților și de cantitatea schimburilor“, circulația valorilor s-ar fi făcut „printr-o piață a ideilor, iar piața ideilor este mediul nutritiv și hrănitor al valorilor“;
d. în altă formulare, fluxul valoric ar fi urmat această direcție și aceste indicații: i)“fără adevăr, nu există instituții adevărate; fără instituții adevărate, nu există cultură adevărată; iar unde nu există cultură adevărată, „se nimicește națiunea“ (Maiorescu); ii) „condiția de existență a unei culturi adevărate e punerea în contact a tuturor oamenilor; acest lucru nu e cu putință fără un „dialog generalizat al ideilor“, dialog care nu este altceva decât mecanismul prin care sunt recunoscute, evaluate, criticate, verificate și confirmate ideile; în absența unei piețe a ideilor, oamenii sunt lipsiți de singurul mediu prin care își pot formula atât faptul de a fi în contact, cât și apartenența la o realitate comună; formulare care ar fi imposibilă dacă nu ar exista adevăr; iii) „în cele din urmă, faptul de a fi în contact și faptul de a se recunoaște într-o realitate comună depinde atît de existența adevărului, cât și de existența unei piețe a ideilor.“
Prima ediție a cărții domului Horia-Roman Patapievici în jurul căreia se constituie nucleul acestui scurt text a apărut în 2007. Ediția următoare a ei, cu câteva pagini adăugită, a fost publicată 7 ani mai târziu, în 2014. În 2007, dar și înainte de acest an, autorul eseului considera că, în materie de soluții, este relativ simplu: „credeam, pe urmele lui Maiorescu, (…) că trebuie refuzat sistematic neadevărul de până acum și pusă la treabă voința de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenții iluzorii“. În 2014, soluția este identică, dar concretizarea ei este mult mai problematică: „e în mod enorm complicată de însăși natura problemei și de miza ei, care e, și ea, enormă: căci adevărul depinde de existența unei realități comune, iar absența lui tocmai asta denunță, inexistența ei. De-a lungul anilor, m-am convins din ce în ce mai mult că nu e vorba, în chip jucăuș, doar de «idei&blocaje». E vorba de ceva mai mult, care depășește și voința individuală, și simpla dorință de a face bine: sunt implicate toate motivele pentru care, în ciuda lucrurilor pe care le facem, tot nu reușim să avem o piață a ideilor“.
Acum suntem în 2019. La trei decenii după căderea comunismului. Față de 2014, degradarea spațiului public și a discursului public de la noi sunt, în mod cert, mai accentuate. Dacă „în 2014, societatea românească arată mai mult decât oricând ca o maioneză tăiată. Vedem în jurul nostru realități nu doar diferite, ci incomensurabile; și trăim în lumi care nu comunică unele cu altele decât prin violență, nu întotdeauna simbolică. Faptul evident este că, în ciuda instituțiilor care ar trebui să ne lege (instituții pe care le-am importat), nu suntem în stare să construim împreună cu semenii noștri o realitate comună (…) Suntem zidiți în realități care se detestă cu patimă unele pe altele“ – atunci întrebarea cu privire la ce este astăzi, în 2019, societatea românească își va căpătă, în chip inevitabil, un răspuns și mai grav.
Prin urmare, dacă am fi avut cu adevărat o piață a ideilor, în foarte mare spus, coordonatele ei ar fi trebuit să fie acelea menționare mai sus. Nu am avut, din păcate. Și nu avem nici astăzi. Și nici nu vom avea, pesemne, așa ceva multă vreme de acum înainte, la ce premise (foarte subțiri) există acum în direcția unei „piețe a ideilor“.
Regulile polemicii civilizate stabilite la Universitatea din Oxford în 1890
- „În orice polemică științifică, socială sau politică, discuția trebuie să se rezume la schimbul de idei și numai la acele idei care au contingență cu problema respectivă.
- Părțile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii științifice, fie fapte concrete din realitate care sunt relevante în ceea ce privește problema discutată.
- Părțile nu au dreptul să aducă în discuție caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susține.
- Părțile nu au dreptul să pună în discuție motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece se abate discuția de la problema în sine.
- Etichetarea adversarului prin menționarea școlii de gândire, clasei sociale, organizației profesionale sau partidului politic din care acesta face parte constituie o încălcare a regulilor polemicii și dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente.
- Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca persoană și nu ca membru al unei școli sau organizații. Nu ai dreptate pentru că ești gânditor materialist, patron sau laburist, ci numai dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.“
