Cu Lazăr Vlăsceanu despre Ultimele trei decenii în România: axa răului și, mai ales, axa binelui

Cristian Pătrășconiu: De ce e bine să nu ocolim trilema lui Dani Rodrick, domnule Lazăr Vlăsceanu? Cum ne privește pe noi această trilemă, cum „citește“ aceasta România?

Lazăr Vlăsceanu: Există acum foarte multe analize care sunt provocate de marile transformări ale epocii. Sigur că modificările cele mai radicale se produc în tehnologie – tehnologia informației și cercetările din biologie schimbă radical lumea. Afacerile, economia, societatea și fiecare persoană la limită sunt sub spectrul schimbării. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, observăm că, după ce în anii 1980, Fukuyama ne vorbea despre „sfîrșitul istoriei“ – și despre faptul că democrația liberală este sau s-ar putea generaliza în toată lumea și că nu există alternative viabile la aceasta –, astăzi democrația liberală are un oponent serios în „democrațiile iliberale“, în populisme și în multe alte -isme care contestă ceea ce la finele anilor 1980 și la începutul anilor 1990 era considerat ca de la sine înțeles.

Prin urmare, à propos de Rodrick, e de reflectat în ce măsură este posibilă coexistența democrației, ca opțiune de sistem politic, cu suveranitatea națională și integrarea economică regională sau globală, în suprastructuri (inclusiv economice), pe care o țară le poate face și care pot să fie considerate ca proiecte de dezvoltare. Luînd date istorice și date contemporane, Dani Rodrick consideră că nu poți să le ai pe toate trei în același timp. Prin urmare, dacă luăm în calcul această trilemă cu privire la România, rezultă că nu am putea să le avem pe toate trei în același timp: democrație, suveranitate, integrare (economică, desigur, în mod aparte) în suprastructuri transnaționale cum sunt cele europene. Poți avea cel mult două care o exclud pe a treia.

Chestiunea se pune cu acuitate mai ales în Europa: între cearta suveraniștilor și integraționiștilor, problema este dacă proiectul european e unul viabil. Dacă e viabil, trebuie sacrificată fie democrația (și deja vedem semne că așa se întâmplă în mai multe state), fie traiectoria de dezvoltare a integrării europene este denaturată, fie suveranitatea națională este cedată.

Una peste alta, această trilemă trebuie luată ca un semn că trebuie să reflectăm la schimbările care s-au petrecut și care se petrec în lume la ora actuală și care sunt direcțiile pe care decidem să le alegem.

C.P.: Ne ajută, cu privire la ce a fost România în ultimele 3 decenii, apelul la istoria contrafactuală, la istoria virtuală? Limpezește ceva o asemenea opțiune?

L.V.: Dacă are un anumit sens citirea istoriei scrise a țării noastre de către mine, acela este că trebuie să ne despărțim de o istorie care este mai puțin realistă și mai mult glorificatoare. Sigur că istoria este și o carte de învățătură despre gloriile trecute. E greu de negat acest lucru. Dar dacă totul se pune sub semnul gloriilor, inclusiv prin istorii contrafactuale – ce ar fi fost dacă… – , nu cred că ajungem prea departe. Eu cred că altceva este mai important: trebuie să realizăm ceea ce Kogălniceanu proclama în preajma Independenței din 1878, și anume că tot ce s-a întîmplat de la „Mica Unire“ a fost o „revoluție emancipatoare“, una agrară și una politică. Eu cred că e foarte importantă revoluția emancipatoare – pe de o parte, de emancipare a țării față de diferitele puteri, dar, pe de alta, și de o emancipare a fiecărei persoane individuale. Această emancipare individuală, care se realizează în principal prin educație, dar și economic, e foarte importantă și, prin ea, și realizarea comunitară, națională ar avea premise solide pentru a se realiza. Invers: în absența emancipării individuale, nu poți pune pariu pe vreun proiect de țară, pe proiecte naționale. Proiectele de țară, fără adeziune individuală, fără emanciparea individuală, sunt fie produse ale, cum spuneați, unei istorii contrafactuale fie doar ale minții unor politicieni care cred că dețin adevăruri majore despre lumea care va să vină și căreia trebuie să ne supunem. Dar eu apreciez orice politică în măsura în care creează cît mai mari și cît mai multe spații pentru manifestări individuale. Ca să mă întorc la întrebare: istoria contrafactuală ar fi bună dacă ne-am despărți de toate dependențele clasice în care țara și mai ales oamenii ei au fost și încă sunt menținuți.

C.P.: Cum credeți că e mai adecvat, în sensul realismului despre care vorbeați, să citim aceste trei decenii recentissime ale României, începînd cu 1989 încoace? Care ar fi o „trusă“ minimală de utilizat pentru a „lucra“ această istorie recentă? E o istorie încă fierbinte, noi înșine locuind-o, fiind parte din ea…

L.V.: Să pornim de la ce e acum, în zilele noastre. Țara e ruptă, e polarizată – ideologic, politic, economic, social. Avem foarte bogați și foarte săraci. Foarte democrați și oameni cu înclinații dictatoriale. Foarte educați și oameni analfabeți. Sunt contraste foarte puternice – care, într-un fel, amintesc de vremuri trecute, altfel, de vremuri noi, dar de care ar trebui să ne despărțim. Dar eu cred că este cazul să ne odihnim un pic de aceste fracturi, polarizări și să reflectăm asupra stării în care ne aflăm. Și, dacă duc mai departe gîndul: cred că România este pe o traiectorie a convergenței europene ca niciodată în istoria ei. Sau, poate, doar comparabilă pînă la un punct cu ceea ce a fost după Mica Unire: între 1860 și 1914, înainte de intrarea în marele război, în orice caz. Ce vreau să spun, de fapt, cînd invoc argumentul convergenței europene? Că, din punct de vedere economic, am realizat după 2007 salturile cele mai mari din istorie și ne apropiem spectaculos de media europeană. În al doilea rînd, cred că am reușit să devenim conștienți de europenismul nostru, nu numai prin complexe, ci și prin faptul că reușim să avem „glasuri europene“, nu numai „glasuri naționaliste“. Facem această înregistrare în primele săptămâni de când România a preluat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene; e un fapt fără precedent pentru noi, în întreaga noastră istorie.

Dacă facem pauza de care vorbeam mai înainte, vom vedea că am ajuns foarte repede atît de sus din punct de vedere economic, cel puțin în anumite regiuni, încît devenim frustrați pentru că nu ne dezvoltăm mai rapid. Am prins, cu alte cuvinte, un gust al unui drum mai bun. Unul pe care nu întotdeauna suntem pregătiți să îl urmăm – de aici și frustrările foarte mari. În numele unor astfel de frustrări, punem frînă unor dezvoltări posibile și dezirabile, iar alteori, cel puțin în cazul unora din sectorul privat, accelerează formidabil dezvoltarea. În ce mă privește, dacă eu am un conflict, atunci el este cu clasa politică – ea este, evident, în urma dezvoltării țării. Țara s-a dezvoltat mult mai repede economic, social, cultural decît politicienii – care sunt, cred eu, cel mult în anii 1990.

C.P.: Și atunci, ca să fixăm tema: în aceste 3 decenii ultime, elitele au vrut mai mult și poporul nu a vrut mai mult sau invers?

L.V.: E simplu: elitele nu au vrut decît pentru ele. Cu precădere elitele politice. Eu le numesc elite extractive, preocupate eminamente de căile cele mai adecvate prin care să își maximizeze profiturile. Să extragă din munca celorlalți, din proprietățile celorlalți cît mai mult pentru ei. Exemplele sunt nenumărate. Clasa politică este animată de o vocație rentieristă fără măsură, își mărește salariile sau indemnizațiile fără limite, își acordă pensii rentieriste, adică este o elită extractivă și rentieristă, pentru că nu s-a preocupat și nu se preocupă decît de propria-i îmbogățire pe costurile celorlalți.

C.P.: Unde, în ce zone, domenii, nu am avut, în aceste ultime trei decenii, elitele adecvate?

L.V.: Aș pune invers problema: cred că elita cea mai bună, dacă îmi dați voie să îi spun așa, este cea antreprenorială. Să avem în vedere aici și persoanele care au migrat – aceasta este tot o formă de antreprenoriat. Avem, de asemenea, antreprenorii naționali care lucrează cu succes în diferite sectoare – economice, culturale și în toate celelalte.

C.P.: Și avem si un stat dur, rigid…

L.V.: Cu care antreprenorii trebuie să se lupte, da. Și o elită politică, acum la guvernare, despre care știm cu toții ce relații are cu diaspora. O elită politică a cărei relație cu cei care lucrează în economia privată este foarte tensionată. Revenind puțin la convergența europeană, au fost două mari etape: între 1990 și 2007, am fost în niște oscilații uriașe, cu amplitudine de nedescris – cînd eram radicali în transformări și cînd eram și profund recesivi. Și a doua: după 2007, cînd am intrat de facto în UE, de atunci am mers pe o altă traiectorie.

C.P.: Traseul acesta pe care am mers de trei decenii încoace: e un drum pe care l-am parcurs „cu necesitate“ sau se putea și altfel?

L.V.: Da, se putea și altfel. Cu condiția să fi avut o elită politică diferită, care să fi dispus de calificările necesare pentru a înțelege și accelera dezvoltarea țării pe noua traiectorie. Probabil că acum am fi ajuns într-o altă situație, mai bună. Ca termen de comparație nu are rost să mergem foarte departe – e suficient să mergem la fostele țări de după Cortina de Fier, Polonia, Cehia, Slovacia…Dar acum, ce să facem? Ai, pînă la urmă, elita pe care și poporul a îngăduit-o, a votat-o, a menținut-o la putere. Argumentul meu are în spate și ideea dominației anumitor valori culturale, morale. De cîte ori nu ați auzit scuze de genul: „fură, e adevărat, dar face și treabă“ sau „dacă tu ai fi fost în vîrf, nu ai fi făcut la fel“? Acestea sunt scuze pentru fenomene blamabile, de genul corupției, și sunt de fapt chiar mai mult – poate țin de o anume matrice identitară.

C.P.: Aceasta legat de ceea ce ne trage înapoi. Dar, în privința a ceea ce trage înainte, pe o axă a binelui și a bunăstării, ce am bifat, major, esențial, în aceste trei decenii?

L.V.: Cred că cea mai mare realizare din această perioadă este înțelegerea importanței autonomiei individuale. A independenței individuale, a faptului că eu, tu, fiecare dintre noi suntem stăpînii propriului destin. Aceasta este o lecție greu de învățat. Pe ce mă bazez? Pe faptul că 4 milioane de oameni și-au luat lumea în cap ca să se regăsească pe ei înșiși și ca să își dovedească de ce sunt capabili. Mă bazez de asemenea pe faptul că sunt o mulțime de oameni care au inițiative individuale și vor să se descurce singuri. Afirmația aceasta este valabilă deopotrivă pentru zona agrară și pentru zona serviciilor. Pentru zona rurală și pentru zona urbană.

Felul acesta de autonomie, foarte prețioasă, care include multe dintre lecțiile libertății învățate, crește și își face simțită prezența și în ariile clientelare – crește și acolo și perturbă mecanismele culturii organizaționale de tip „baronat“. Cred foarte mult că suntem pe traiectoria bună a construirii unui individualism sănătos. E un individualism care nu este contrar, dimpotrivă, coperării și solidarității. Individualismul acesta sănătos, care vine din asumarea libertății și a responsabilității, este fermentul esențial pentru solidaritate. Se naște ceva nou, cred – și noi suntem martorii acestei nașteri.

C.P.: Și atunci: deceniile acestea trei din urmă sunt, pentru România, ani mai ales ai libertății sau ani mai ales ai egalității?

L.V.: Fără discuție, ani ai libertății. Sau, poate și mai bine spus: ani ai căutării libertății. Unii au descoperit-o, alții sunt în căutarea ei. În același timp, sunt și ani ai descoperirii egalității – dar ai descoperirii anumitor sensuri ale egalității. Egalitate politică. Sau egalitate în fața legii. Cît se realizează deocamdată. Faptul că milităm pentru egalitate în fața legii, faptul că milităm pentru egalitate politică sunt, după mine, semne ale unui progres evident. Un progres pe care nu îl vedem instant, dar care există și care este, pe termen lung, foarte important. Sau faptul că vorbim de egalitate culturală, egalitate de șanse, mie mi se pare foarte important. Problema este, sunt de acord, cu egalitatea economică. Din păcate, România este țara cu cele mai mari inegalități economice de venit, după Marea Britanie. Dacă Marea Britanie va ieși din Uniunea Europeană, noi vom rămâne în fruntea acestui clasament de nedorit, vom rămîne țara cea mai inegalitară. Și e chiar mai grav: din păcate, traiectoria redistribuirii venitului domestic este într-o direcție a inegalităților din ce în ce mai mari. În alte cuvinte: în țara noastră, statul bunăstării este din ce în ce mai marginalizat. Cei din ultimii ani de la conducere pot pretinde că luptă pentru statul bunăstarii; e însă un fapt că nu e deloc așa – în ultimii ani, inegalitățile au fost tot mai accentuate. Statistic, inegalitățile au fost diminuate după criza economică din 2008-2011 la noi. Între 2011 și 2013, inegalitățile au stagnat ori s-au diminuat. După 2015 au început să crească spectaculos, iar în ultimii doi ani, au crescut cel mai mult. Traiectoria pentru viitorul imediat nu e deloc încurajatoare. Suntem, așadar, o societate profund inegalitară din punct de vedere economic. Dar lucrurile nu rămân aici – pentru că inegalitățile economice se transferă și în spațiul politic; ele devin și inegalități politice, mai ales din cauza rentierismului și clientelismului clasei politice actuale. Un baron politic încearcă să își creeze propriul său cerc de supuși, care respectă ordinele politice ale baronului. Ei bine, ruperea acestui clientelism politic, ruperea familismului amoral al clasei politice actuale…

C.P.: Familia tradițională de baroni…

L.V.: Exact. E vorba despre o realitate din zilele noastre. Spuneam că ruperea acestui cerc reprezintă o miză uriașă și această ruptură nu se poate întîmpla fară ceea ce s-a cîștigat de pe urma acelui individualism sănătos despre care vorbeam mai înainte. Familismul amoral nu este îngrijorat de bunurile publice, iar noi suntem, acum, o țară cu bunurile publice sacrificate. Înțeleg prin „bunuri publice“ acele bunuri care sunt în folosința oricăruia, fără nici un fel de plată și fără nici un fel de avantajare specială a unuia sau a altuia.

C.P.: Dar dacă bunurile publice sunt, cum spuneți, sacrificate, atunci spațiul public cum este?

L.V.: Unul profund alterat. Și într-un sens fizic, ca spațiu public fizic, dar și ca mediu, ca atmosferă de discuții, de dezbateri, ca loc în care se manifestă (sau nu) civilizația. Dar în spațiul public pe care îl vedem, lucrurile nu sunt peste tot la fel. În localitățile din Ardeal, cred că este evidentă o diferență, spre bine, a acestor spații publice. Una peste alta, există la noi o cultură a neglijenței față de bunul public. Și mai e ceva: această neglijență este în dezechilibru cu bunurile individuale. Ca o consecință a individualizării, bunurile private individuale s-au rupt de bunurile publice. Însă eu nu știu pe cineva care să trăiască bine într-o localitate sau într-o societate lipsită de bunuri publice. Nu există așa ceva. Pentru că te închizi, faci garduri înalte și te izolezi. Și, dacă înainte era vorba despre ce am putea bifa pe „axa binelui“, această izolare ține mai degrabă de partea cealaltă.

C.P.: Foarte sintetic: din unghiul dumneavoastră de vedere, ce este apăsat specific pentru această cea mai recentă modernitate românească?

L.V.: Cred că această reorientare către Vest, așa încît acum România este pe deplin convergentă cu tendințele din celelalte state ale Uniunii Europene. E evident că suntem cu privirea întoarsă spre Vest și aceasta este spre binele nostru. E o asumare a Vestului care are loc nu numai la nivel de declarații și de aspirații, ci și instituțional: suntem în Uniunea Europeană, suntem în NATO și, fiind parte din aceste două mari structuri de civilizație, suntem într-o poziție în care chiar nu am mai fost vreodată în istoria noastră.

C.P.: Ei bine, dacă e cum spuneți, dacă noi cuplăm așa de ușor, de natural cu lumea occidentală, de unde sentimentul acesta că nu e în regulă ce e la noi, că nu trăim bine, că suntem în urmă?

L.V.: Există o sugestie a acestui răspuns în ceea ce am discutat ceva mai devreme. Există din punct de vedere psihologic pornirea ca atunci cînd ai posibilitatea de a acumula tot mai mult, să începi să te uiți la toți ceilalți și să compari. În comparații, îți dai seama că unii au luat mai mult și că puteai și tu să iei mai mult. Și asta îți produce stări de frustrare. Or, frustrarea este o stare de tensiune internă care se manifestă prin revoltă. Și, de aici, mulțimea vocilor împotrivă, a vocilor care nu recunosc nici măcar nivelul de bunăstare pe care l-au atins și care duce la o stare de tensiune foarte puternică. Ei bine, cred că privilegierea acestei frustrări – ca instrument pseudoexplicativ, ca premisă pentru diverse explicații– ne face să ratăm adesea explicațiile juste cu privire la ceea ce suntem după 30 de ani.

C.P.: Ca să rezum: frânele mari sunt, pe de o parte, exterioare – ele țin cu precădere de elita politică. Pe de altă parte, ele sunt și interioare – țin de inedacvarea comparațiilor…

L.V.: Și de faptul că noi dorim mai mult. Este firesc să dorim mai mult. Dar nu trebuie să uităm de unde am plecat și cît de greu am plecat. În 1989, am plecat foarte, foarte de jos.

C.P.: Ne ajută sau e foarte problematică geografia noastră? Amplasamentul nostru…

L.V.: Ne poate ajuta și ne poate fi inamic, în egală măsură. Dar în ultima vreme, cred că am ieșit din izolarea acelei geografii care era și istorie. Vedeți, în secolul 19 și chiar și la trecerea dinspre secolul 19 spre secolul 20, era o zonă geografică numită „zonă de tranzit“. Ea mergea de la Țările Baltice și Polonia și cobora pînă la Grecia, de la Nord la Sud. Zonele acestea erau considerate a fi cap de pod pentru Imperiile din Est și pentru cele din Vest. Țările din aceste zone era în permanență sub amenințarea ocupării, a cuceririi, a tranzitării. Acum noi facem parte din Uniunea Europeană, facem parte din Occident. Este o cu totul altă situație, un alt context. Din 2007 suntem parte a Europei Occidentale, putem participa să hotărâm care trebuie să fie direcțiile de dezvoltare ale Europei occidentale – sau avem posibilitatea să o facem, nu știu dacă și avem „vocile“ adecvate să o facă.

C.P.: Și în această nouă condiție în care suntem instalați: putem sau nu putem fără ceea ce dumnea­voastră numiți „dualism instituțional“?

L.V.: Pe de o parte, istoria a hotărât care sunt instituțiile dominante ale Europei din care noi facem parte. Numai dacă ne retragem din această Europă, dacă ne închidem granițele, acele instituții nu mai sunt ale noastre. Dacă ne-am rupe complet de această perspectivă, a suveraniștilor care apar pe ecrane sau în ziare, atunci traiectoria instituțională europeană a României ar fi definitiv stabilită și am participa și noi mai activ la construcția acesteia. Dacă nu ne rupem, atunci ne întoarcem repede la perpetuarea pe calea dualismului instituțional și a întoarcerii la ceea ce se numea obiceiurile pământului. Nu este o provocare ușoară. Vedeți ce se întîmplă la tîrgurile de mîncare tradițională – uneori sunt prețuri mai mari ale acestor produse decît la restaurante foarte bune. Sunt valorizate ca atare și ele ne spun ceva important – e un fel de strigare a obiceiurilor locului. Nu cred deloc că obiceiurile locului ar trebui să dispară; dar valorizarea lor nu ar trebui să ducă la dispariția valorilor europene, la anularea acestora din urmă. Și unele, și altele trebuie să se acomodeze. Istoria noastră de până în 2007 a fost una de dualism instituțional. Din păcate, cunoașterea mecanismelor de funcționare a acestui dualism instituțional este foarte săracă, iar aceasta ne face să avem oscilații dese în lumea instituțiilor.

C.P.: Au fost sau nu au fost ani buni aceștia 30 din urmă?

L.V.: Pentru națiunea română, au fost ani foarte buni. Nu se putea mai buni, în termenii realității. Cînd judecăm aceste trei decenii este, încă o dată, esențial să nu uităm de unde am plecat. Am plecat foarte de jos, decalajul în 1989 era foarte mare. După 2007, lucrurile s-au schimbat spectaculos și am intrat într-o altă lume. Înoți singur și nu poți să mai învinovățești pe nimeni.

C.P.: Povara libertății.

L.V.: Exact. O povară care e foarte mare și care poate fi foarte fertilă.