Cei care credeau că despre poezia lui Adrian Popescu critica literară a spus totul, vor avea, cred, o surpriză la lectura antologiei de autor Poezii. 1971-2018.
Nu numai pentru că, în chip firesc (și mai ales în cazul autorilor care, înzestrați cu conștiință critică, au un „program” propriu, încă de la debut), întregul – însumând 17 volume de autor, un ciclu dintr-o antologie anterioară și încă unul inedit – redimensionează părțile. Ci și pentru că, după cum remarcase deja Petru Poantă, în Efectul „Echinox” sau despre echilibru, privită îndeaproape și mai cu atenție, poezia lui Adrian Popescu dezvăluie alte fațete – nu atât ascunse, cât sublimate – decât cele aflate în prim-plan și pe care critica le-a identificat destul de repede (cum ar fi franciscanismul spiritual sau lirismul baladesc de îndepărtată sorginte blagiană). Fațete care vorbesc, de fapt, despre un poet complex, cu un discurs care contopește cu naturalețe mundanul și celestul; un poet profund religios, în sensul etimologic al termenului de religo, fără a fi deloc dogmatic. Franciscanismul de care a vorbit critica (înainte de 1989, mai voalat, apoi deschis) este, desigur, un principiu ordonator al spiritului lui Adrian Popescu, dar nu unul care închide, ci unul care deschide orizontul poeziei către o multitudine de stări și experiențe. Lirismul său nu este nici extatic, nici ec-static, întrucât Divinitatea care guvernează universul nu este nici atotprezentă la modul panteist, ca la Blaga, nici absentă, ci este doar ascunsă, poezia fiind cea care o iscodește să se ivească.
Nu am la dispoziție toate volumele din care s-a alcătuit antologia Poezii. 1971-2018, însă îmi este limpede, din consultarea sumarului ei, că selecția operată de poet a fost una destul de severă. Din cel de-al doilea volum, Focul și sărbătoarea (1975), de pildă, doar cinci poezii au pătruns în prezenta selecție, la fel ca și din cel de-al treilea, Câmpiile magnetice (1976), în timp ce din Drumul strâmt (2001) au trecut numai patru. Severitatea selecției accentuează convingerea că avem de-a face cu un creator a cărui stare de grație e dublată, cum spuneam, de o conștiință critică. Mai ales că filtrarea nu a fost menită să reducă opera, post factum, la cele câteva dimensiuni consacrate de receptarea ei critică (dimpotrivă), mulțumindu-se să fie una strict valorică. Rezultatul – ce rămâne, vorba lui Mircea Mihăieș – este o culegere, totuși, masivă de poezie de înalt nivel, configurând un profil liric de anvergură în literatura română de azi.
Adrian Popescu este, desigur, un ardelean (născut în Cluj, în 24 mai 1947), dar poezia sa nu este deloc „ardeleană”. Cel puțin, nu în înțelesul acelui stereotip care, de la Lovinescu citire, asociază lirica de peste munți cu tradiționalismul, metafora frustă și temele „naționale”. Poetul echinoxist se simte acasă în constelația mediteraneenilor, inaugurată de Alecsandri, în care aduce, ca trăsături proprii, dimensiunea culturii și respirația sacrului. Fiorul mistic, identificabil pe spații largi în poezia lui Adrian Popescu, nu este trăit în cețurile Hiperboreei, ci în lumina clară, puternică și mângâietoare a Sudului. Căci și fiorul, în sine, la el, e blând și discret, nu tiranic și mesianic, ca la alți confrați ardeleni. E o probă că geografia, în sine, nu înseamnă mare lucru, în raport cu cultura și cu personalitatea. Contează, desigur, care ne sunt rădăcinile, dar are o la fel de mare importanță (dacă nu cumva, și mai mare), astrul către care alegem să ne îndreptăm…
Revenind la culegerea Poezii. 1971-2018 și la aspectele mai puțin observate până acum în discursul lui Adrian Popescu, cred că primul care surprinde – măcar prin proporțiile pe care le are în volumele de început – este dialogul subtextual, neostentativ, dar intens, cu poetica generației șaizeci și cu modelele Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Un dialog purtat pe alte teme, însă, decât cele inventariate de critica mai veche (blagianismul, livrescul, baladescul). În fond, blagianism întâlnim destul și la Ana Blandiana sau Gheorghe Pituț, după cum livrescul nu lipsește defel din creația lui Gheorghe Tomozei sau Romulus Vulpescu, ca să nu mai vorbim de baladescul din poezia lui Nicolae Labiș, Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu.
În acest sens, aș aminti, pentru început – și fără sentimentul că aș comite o impietate –, erotica lui Adrian Popescu. Pentru mințile critice care se împiedică în prejudecăți, religiosul ar exclude eroticul, iar prezența acestuia din urmă, evidentă în volumele de început ale poetului, ar contrazice ideea liricii infuzate de sentimentul religios. În realitate, eros și agapé nu se exclud, ci se completează, iar nota specifică a discursului lui Adrian Popescu este că adaugă eroticii șaizeciste, preocupate de corporalitatea juvenilă (ca o modalitate de refuz al depersonalizării realist-socialiste), dimensiunea spirituală: „Dar în nesfârșitul văzduh, iubito,/ Cine se poate ține de mână oare/ Când sting și aprind abia respirând/ Cenușa unei stele mai apropiate?// Încheietura ta de argint e coridorul/ Unei singure note de flaut/ Prin care te strecori aplecat și/ Iei puțin var pe umeri ca bețivii.// Dar acolo nu mai e nevoie/ Și blestemul meu se adeverește/ Tot mai mult de la zei/ Să nu pot povesti niciodată.” Ființa iubită nu este proiectată, ca la Nichita Stănescu, în ludic, în șagă, ci în înalt și-n diafan: „Terasa, iubito, cu glicine,/ unde o carte ți se odihnea pe genunchi:/ un fluture cu aripile desfăcute/ pe o corolă./ Scârțâitul șezlongului și pinii răcoroși/ la o palmă deasupra noastră/ trimițându-ne răcoare și de jos/ vag miros de mentă.// […] Terasa aceea există de vreme/ ce eu o pot înălța/ pe imaginari piloni/ deasupra mării albastre.// Soarta ei de scoică dusă la ureche,/ însăși Absența surâde de acolo/ șoptindu-mi numele ei tandru.” Identității poeziei erotice, recâștigate de șaizeciști, echinoxismul îi adaugă demnitatea culturii și a rafinamentului intelectual.
La fel se întâmplă, de altfel, și cu așa-numitul univers mic, arghezian, care la Marin Sorescu este asumat tot ca un spațiu de fugă din dictatul ideologic. La Adrian Popescu, hermeneutica obiectului mic transformă, cu admirabilă subtilitate artistică, banalul în sublimul de îndepărtată origine rilkeană: „Floare de ger strălucind în fereastră/ Chipul tău mort înflorind pe geam/ Dintr-o ninsoare mult mai albastră/ În care eu însumi de gheață eram.// […] Floare din cer bătând în fereastră/ Chipul tău blând luminând în geam/ Dintr-o ninsoare mult mai albastră/ Unde însumi peste lume ningeam.” În altă poezie, domesticul este ridicat, printr-un contrapunct de vers, la demnitatea misterului: „Unde-ți scrii tu versurile/ m-a întrebat S. într-o zi,/ într-un pavilion chinezesc/ într-un foișor de vânătoare?/ În cartierul de vest, într-o/ celulă de beton și de fier,/ pe care o mătur singur,/ nu în suburbiile Cerului.// […] Ascultă mai bine țevile îngropate/ în cotloanele casei, cum murmură,/ cu glas ferit, cu glas de parce,/ noaptea, când nu le aude nimeni/ un cântec despre izvoare/ și pajiști/ unde sângele nostru niciodată/ nu se mai poate întoarce.”
se observă, așadar (de prisos să adaug că exemple similare sunt nenumărate în această antologie de autor), cum reacția echinoxistă la poetica șaizecistă nu este o coborâre pilduitoare în „poezia realului”, ci, dimpotrivă, o potențare, prin cultural, a metaforei și a stilului înalt, care definesc neomodernismul. Prin aceasta, mișcarea poetică de la Cluj a marcat mai degrabă o aprofundare a șaizecismului decât o anticipare a optzecismului.
Și mai trebuie spus ceva: repede „arhivată” de critica literară și la fel de repede abandonată, odată cu apariția primilor optzeciști, mai subtilă și mai puțin „zgomotoasă” decât a acestora din urmă, poezia echinoxistă se vădește mai rezistentă la trecerea timpului. Poezii. 1971-2018 e un adevărat festin literar și – în avalanșa de „artă sonoră” de care suntem agresați în ultimul timp – un adevărat răsfăț pentru cititorul care nu a uitat ce înseamnă poezia. Emoție genuină și arhivă livrescă, lumină a înțelegerii și umbră a adâncimilor misterioase, artă a cuvântului ca și a tăcerilor, ea este o tapiserie complexă, stratificată, care se cere descifrată și degustată cu toate instrumentele spiritului.
Iar criticii care, la începutul anilor 1970, au pariat pe Mircea Dinescu, nu pe Adrian Popescu, sunt asemeni celor care, înaintea Primului Război Mondial, au jurat pe Vlahuță, nu pe Bacovia…