Întreit avertisment

Dacă nici trilogia lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului (Grasset, 2015-2017), nu merită calificativul „monumental”, înseamnă că trebuie să redefinim termenul. Primul volum al acesteia, Călăii, a apărut în traducere românească la Humanitas, în toamna lui 2018. Subtitlul cărții, „Încercare de investigație istorică”, oferă o bună cheie de lectură și se vrea, totodată, o măsură de precauție față de cei care i-au contestat lui Thierry Wolton calitatea de istoric. E binecunoscut scandalul în care a fost implicat autorul în 1993, când a publicat un eseu incendiar, Le Grand recrutement. Cu flerul unui jurnalist de clasă, Wolton și-a pus întrebarea: „De ce Franța n-a fost niciodată zguduită de scandaluri de spionaj de genul celor legate de grupul de comuniști de la Cambridge?” Sau, la fel de răsunătoare, „Afacerea Günther Guillaume”, care a dus la demisia, în 1974, a cancelarului german Willy Brandt, al cărui prieten intim Guillaume, spion al Germaniei de Est, era? Ei bine, Thierry Wolton a descoperit o întreagă rețea de oameni ai Moscovei, între care și Jean Moulin, faimosul erou al Rezistenței franceze — ceea ce a atras represaliile „istoricilor” mai mult sau mai puțin înfeudați stângii și extremei stângi. Documente recente (între care „Arhiva Mitrokhin”, a lui Christopher Andrew) arată că Franța a fost, în timpul Războiului Rece, țara occidentală cel mai puternic penetrată de serviciile de spionaj sovietice. Lucrând în arhivele sovietice, Thierry Wolton a descoperit că o serie de personalități publice franceze se aflau în strânse legături cu Henry Robinson, un agent al Cominternului, ucis în 1943 de către Gestapo.

Thierry Wolton a publicat peste douăzeci de volume dedicate comunismului mondial, aflându-se la vârful studiilor despre Gulagul sovietic și comunismul chinez. La noi, în anii 1980, circula în samizdat Le KGB en France, o palpitantă istorie a colaborării cu serviciile secrete sovietice a numeroși intelectuali, politicieni, militari și membri ai serviciilor de informații ale Franței. Ca toate cărțile sale, și cea de față a creat în propria țară mai ales inamiciții și proteste. În patria lui Voltaire, comunismul beneficiază, chiar și în clipa de față, de o suspectă clauză de intangibilitate. Răul, pentru francezi, vine întotdeauna de la dreapta, iar cuvântul facho e unul dintre cele mai des pronunțate în mediile intelectuale atunci când vor să-și compromită adversarii. În România, Thierry Wolton colaborează intens cu Memorialul Sighet și Academia Civică, fiind, în ultimii ani, o prezență constantă la București și în alte orașe ale țării.

O istorie mondială a comunismului e alcătuită din trei volume, gândite într-o succesiune logică a desfășurării evenimentelor. Cel dintâi, Cu pumnul de fier: Călăii, a apărut deja, după cum am menționat, în românește, iar celelalte două sunt programate pentru acest an și pentru 2020. Volumul al doilea se intitulează Când moare corul: Victimele, iar cel de-al treilea, Un adevăr mai rău decât minciuna: Complicii. Materia este copleșitoare prin cantitatea și violența faptelor expuse, ceea ce conferă, implicit, caracterul unui rechizitoriu privind malignitatea absolută a comunismului. Chiar dacă demonstrația se vrea obiectivă, nepartizană, ea este și un denunț al practicilor totalitare prin care ideologia comunistă s-a impus, oficial, în douăzeci și șapte de țări, și, neoficial, în alte câteva, folosind exclusiv metode brutale și lăsând în urmă tragedii.

Demersul lui Thierry Wolton convinge cu atât mai mult cu cât nu este opera unui anticomunist visceral, ci a unei conștiințe informate și a unui scriitor pentru care morala reprezintă valoarea de căpătâi a ființei umane. În mod explicit, autorul informează că nu-și pune problema, în cărțile sale, de a „reface drumurile unei iluzii trecute, ci de a povesti comunismul în acțiune”. Într-adevăr, impresia dominantă este aceea a unui documentar filmic, unde faptele sunt narate cu forța devastatoare a unui ciocan pneumatic ce izbește un zid de sticlă. Cu toată grozăvia evenimentelor și a faptelor pe care le înregistrează, Thierry Wolton reușește să păstreze o distanță științifică, ferindu-se de etichetări inutile și de răfuieli simbolice. Dimpotrivă. Ceea ce-l interesează e descrierea unei calamități unice în istorie, care a lăsat în urmă milioane și milioane de victime, a distrus conștiințe și a ruinat țări. Într-adevăr, există ceva enigmatic în fascinația pe care a exercitat-o această ideologie și ceva definitiv satanic în metodele prin care s-a impus ca forță statală conducătoare.

Studiind modelul ca fenomen global, Thierry Wolton a avut prilejul să-i observe constantele, invariantele și specificitățile. Concluzia la care ajunge este aceea a unei extraordinare omogenități și similitudini de metode. Pretutindeni, comunismul a confiscat și a păstrat, decenii în șir, puterea prin forță, minciună și crimă. Într-un paragraf din Prefața la ediția în limba română a cărții, Thierry Wolton subliniază: „Am constatat adeseori, cu uimire, dragi cititori români, că aveți o aplecare spre martirologie, ca și cum sistemul comunist ar fi fost în România mai îngrozitor decât în alte părți. Cu riscul de a vă contraria, socotesc că, deși românii au suferit metode totalitare excesive, era totuși de preferat în acele vremuri să trăiești în România în spatele Cortinei de Fier decât în Rusia sau, și mai rău, în China sau Cambodgia. Nicidecum nu intră în discuție să stabilim gradul de suferință al nenumăratelor victime ale acestor sisteme — meritul a fost unic pentru fiecare dintre victime; doresc doar să reamintesc că durata și intensitatea nu au fost peste tot aceleași.”

Ca unul care mi-am petrecut copilăria, adolescența și o parte din tinerețe sub comunism, încerc să înțeleg ce putea fi mai rău în țările menționate de Thierry Wolton decât în România lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Dar, așa cum spunea autorul, nu are rost să ne pierdem în „comparatism martirologic”, de vreme ce unda de șoc a comunismului a fost nemiloasă, indiferent de timp și de spațiu. Născut, asemeni surorilor sale, fascismul și nazismul, în „creuzetul Marelui Război”, și comunismul are la bază o idee pe care Thierry Wolton o caracterizează a fi de natură metafizică: „fascismul italian s-a structurat în jurul dogmei statului, nazismul a avut drept supremă referință rasa, iar comunismul a făcut din apartenența la clasă o valoare supremă”. Maligne în egală măsură, comunismul se evidențiază prin forma perversă a ideologiei ce stă la baza lui. Exterminarea „dușmanului de clasă” a avut, tocmai datorită ambiguității voite, un ecou planetar. Nazismul a fost o „afacere europeană”, una dintre cele mai îngrozitoare din istoria omenirii, dar n-a depășit teritoriul unei singure țări, Germania, precum și a zonelor ocupate militar de către aceasta.

Caracterul planetar-macabru al comunismului e dat de „durata și întinderea” acestuia, de faptul că s-a impus oficial într-un număr mare de țări. Mai grav este că, în ciuda probelor istorice, „ideea comunistă” fascinează și în ziua de azi, amenințând cu o resurgență care, cu siguranță, va produce iarăși un număr imens de conștiințe schilodite și de victime. Sesizând pericolul, Thierry Wolton îl descrie în termenii următori: „Pretutindeni unde a ieșit victorioasă teoria, în cele aproximativ 30 de țări care au trecut printr-un regim comunist, ca și în rândurile zecilor de partide care se legitimează de la ea, mecanismele de putere au coincis. Dincolo de aparentele variațiuni naționale și în ciuda dezacordurilor, uneori chiar a conflictelor dintre țări sau dintre școlile de gândire, a existat o unitate a sistemului comunist în modul său de funcționare, ca și în rezultatele obținute. Fenomenul poate fi înțeles cel mai bine tocmai la scară mondială, așa cum își doriseră făuritorii lui și așa cum urmăriseră susținătorii lui.”

Călăii este un titlu cât se poate de exact pentru a descrie responsabilitatea ideologilor comuniști pentru tragedia pe care au semănat-o pe planeta numită Pământ. Perspectiva cărții este enunțată cu limpezime: „Nu sunt de profesie istoric”, scrie Thierry Wolton. „Am dorit să reînviu acest veac comunist din postura mea de eseist, ca să-l înțeleg, să-i găsesc explicații și să-l povestesc. […] În același timp, atrocitatea faptelor raportate suscită nenumărate întrebări, asupra naturii umane ca și asupra credințelor sale, asupra capacității sale de a se supune ca și asupra aceleia de a se împotrivi.” În ciuda afirmației de mai sus, Thierry Wolton se dovedește a fi un eminent istoric, ce se bazează pe documente de mâna întâi și având la bază o teorie perfect articulată. Spre deosebire de mulți dintre apologeții occidentali ai comunismului, care din adăpostul birourilor minunat echipate ori al campus-urilor de vis clamează „zorii lumii noi”, autorul a avut prilejul să cunoască realitatea comunistă la ea acasă. A călătorit în spațiul ex-sovietic și în țările „înfrățite” și s-a convins cu propriii ochi de esența apăsat demonică a practicii comuniste.

Thierry Wolton spune o istorie sângeroasă punând accentul în primul volum pe contextul nașterii și răspândirii comunismului în lume. Importanți sunt însă actorii, personajele de prim-plan, „vedetele” marii și criminalei istorii comuniste. Termenul generic Călăii sugerează existența unei veritabile armate de slujitori ai barbarelor ritualuri. Ei au fost, într-adevăr, numeroși. Dar câteva nume dețin, indubitabil, responsabilitatea principală. Din rațiuni legate de metoda asumată de autor, accentul cade pe istoria propriu-zisă a comunismului, din momentul preluării puterii de către bolșevici în Rusia. Există, desigur, și un capitol dedicat originilor ideii comuniste, ceea ce permite ca în fruntea călăilor să plasăm numele lui Marx (după ce corifeilor Revoluției franceze li se alocă o partitură importantă). Sinteza de „mesianism și scientism” care e gândirea acestuia a semănat în mod direct germenii utopiei asasine care a îndoliat lumea.

Cine sunt ceilalți călăi? Celebrități ale istoriei secolul al XX-lea: Lenin și trupa sa de politruci asasini, apoi Stalin, Mao, Ho Și Min, Kim Ir Sen, Hrușciov și toți urmașii săi la conducerea Partidului comunist din URSS, Fidel Castro, Pol Pot, nenumărații tirani din Africa și Asia, conducătorii partidelor comuniste din Europa de Est, inclusiv românii Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Implacabilă prin logica enumerării faptelor, cartea lui Thierry Wolton este, simultan, un manual desăvârșit documentat și, prin fiecare din volumele sale, un întreit avertisment adresat celor care văd rezolvarea complicatelor probleme ale civilizației actuale prin soluții utopice. Din păcate, ei nu citesc astfel de cărți. S-au învățat să le ignore și să le saboteze, așa cum s-a întâmplat în Franța cu această uluitoare trilogie. 

Nota redacției: În numărul 8 din 2018 al României literare, a apărut un interviu cu Thierry Wolton pe aceeași temă.