Vulpescu inedit

Răsfoind unele vechi dosare, am regăsit o poezie pe care Romulus Vulpescu, colegul și prietenul meu începînd din anii studenției, mi-a dăruit-o în decembrie 1953. Autorul n-a reprodus-o în niciunul din volumele sale, cedîndu-mi astfel mie plăcerea de a o transmite posterității.

Pășim alee vechi, omătuite,
Prin ogivale-ncremeniri de ramuri.
Copacii suie greu, din brume scite,
Amurgului iernos epitalamuri.

Dedați singurătăților de smalturi,
În parcul demodat prelung trecum;
Lumina presura pe umeri falduri
Ce ne blăniră hainele-n cacum.

La capătul aleii se distram
Bunicii tineri – ceață cicorie –
(Poet romantic el și ea „grand’ dame”).

Pe mîna ta azi creștetu-mi aplecu-l,
Căci mersul nostru pașii ni-i înscrie
În urma tipărită – acum un secul.

În subsolul so­ne­tului (îi putem spune astfel după modul grupării versurilor și după rimele din terține, deși catrenele nu respectă norma), poetul semnează cu inițialele R.V., datează textul „953 – 24 dec.” și adaugă o amicală dedica­ție: „Lui Cazimir, dacă poe­mul nu i se va părea de o de­suetudine re­probabilă.” Recitesc versurile după șase decenii și jumătate și rămîn uimit de maturitatea poetică și de sigiliul incon­fundabil al verbului pe care le atinsese Vulpescu la cei abia 20 de ani ai săi. Și asta în plină eră proletcultistă, ca și cum autorul ar fi trăit în alt ev și pe altă planetă! Sonetul ne apare ca un ecou sau ca o replică la Aci sosi pe vremuri, nostalgicul poem al lui Ion Pillat: „Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu !/ Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.” Terținele, îndeosebi, susțin explicit filiația. Vulpescu, de bună seamă, știa acest lucru, căci întinsele lui lecturi nu l-ar fi putut ocoli pe Ion Pillat. De aici, poate, și acea „desuetudine reprobabilă”, pe care o invocă autocritic în dedicație.

În alt loc mai descopăr, cu caligrafia lui Vulpescu, un autoepitaf în limba franceză: „Cy-gît enfin / Le fameux Alayn / Bertrand Rêve / Qui s’est agité sans trêve !” Este inclus aici un pseudonim al poetului, „Alayn Bertrand Rêve”, pe care nu-l pot descîlci decît parțial, „Rêve” fiind o vocalizare franceză a inițialelor R.V. Și mai găsesc, transcrise de mine, alte patru versuri vulpesciene, care înfăptuiesc o rară performanță poetică : sînt stihuri franceze în holorime, respectiv ultimele două le reproduc fonetic pe primele, dar sensul devine altul: „Anesse / Ineffable!/ Ah! N’est-ce / Y née fable?” Un exercițiu similar al meu, realizat în 1954 și intitulat Distih cronicăresc, îi fusese dedicat lui Vulpescu: „N-ascunde cupa! Harnici letopiseți / Nasc unde cu paharnici le topiseți.” Pînă la proba contrară, aceasta ar putea fi prima holorimă din istoria poeziei române. Întîiul volum conținînd holorime al lui Șerban Foarță (Șalul, eșarpele Isadorei) va apărea cu 24 de ani mai tîrziu, în 1978. Mie îmi slujise, ca model și ca stimulent, Victor Hugo, cu superbul său distih în alexandrini: „Gal, amant de la reine, alla, tour magnanime, / Galamment de l’arène à la Tour Magne, à Nîmes.”

Am lăsat la urmă o inocentă glumă goliar­dică: un poem în hexametri dactilici, compus în colaborare de Vulpescu și de mine în ianuarie 1954, în timpul unui co­locviu la istoria litera­turii române, examina­tori fiind Ion Vitner și Zoe Dumitrescu-Bu­șulenga, iar asistenți Rica Bralover și Dumi­tru Vărzaru. Versurile 1,3,6,8,9 și 10 îi aparțin lui Vulpescu, iar 2,4,5,7,11 și 12 sînt ale mele.

Zoe învest­mîn­tată în
cațaveică de vulpi
Urcă spre noi – iscoade
– interogații cu tîlc.
Vitner alături mult
berbecos învîrte din bulbi,
Rica tace mîlc.

Tripticul ăst ideal – ale
gute Dinge sind drei –
Revirimentul e – biblic
– magilor crai.
Caier de fum de tutun
– nocturn, inefabil,
pe dric a
Întins-o pe Rica.

Dar a intrat în colocviu și De Vărzaru legumic,
Al patrulea din
muș­chetarii cei trei, literari.
Trumbe au răzbumbat din patru părți ale lumii
Ca leul pișcat de țînțari.

 

Odihnește-te în pace, scump și neuitat prieten! Sper ca textele divulgate de mine să nu-ți displacă prea mult.