După o antologie de autor apărută în 2012, Ion Mircea revine în actualitatea editorială cu un volum alcătuit din „poeme inedite”, într-o colecție elegantă și bine îngrijită, deși cam amestecată (Aura Christi și Theodor Damian, Grigore Vieru și Karol Wojtyla). Materia care ne desparte e o carte de poezie, iar nu o simplă culegere de texte reunite între două coperți. Autorul a gândit-o ca un întreg, iar ciclurile care o compun, în pofida titlurilor emfatice (de tipul: „Tăcerea vorbește; cel care tace spune în felul acesta că tace”), au fost laborios construite pe un nucleu inițial și dezvoltate în serii tematice și simbolice. Ion Mircea e un poet de viziune, dar și de reflecție încordată asupra propriului demers configurator. Destule texte lirice din carte pot fi citite ca niște arte poetice, într-o proporție considerabil mai mare decât la alți autori care își cuprind universul într-o pagină, „desfășurându-l” apoi în celelalte. Liricul „echinoxist” fiind un spirit reflexiv, versurile, chiar și cele de atmosferă, de stare, de notație aparent liberă și randomizată, își dezvăluie la o a doua lectură o structură de adâncime meticulos constituită. Câteva poeme poartă amprenta stilistică a lui Nichita Stănescu; dar cel mai apropiat de formula aceasta a lirismului intelectualizat și grav e un poet din generația războiului, și anume Doinaș.
Al doilea ciclu, de mai mică întindere, este un intermezzo între componentele mai semnificative, ca număr de pagini și ca relevanță artistică, ale cărții. Textele de aici sunt mai „ușurele” și ocazionate de întâlniri muzicale, nu poetice: fie cu Bob Dylan, căruia îi este dedicată o Tăcere în doi, fie cu Leonard Cohen, „pe care-l chema Tăcere”, din poemul După cum cade zarul, cu care se încheie antractul. Greutatea volumului se distribuie înainte și înapoi, mai întâi în suita de poeme impregnate de amintirea mamei din ciclul întâi, ulterior în erotica transfigurată din partea a treia. Insist asupra modului în care e construit volumul pentru a respecta intenția vădită, prin el, a autorului. Fiecare poezie, indiferent de tema ei (dacă are una) și de contextul liric sugerat ori descris, este legată atât de suita de care aparține, cât și de volumul în întregul său. Textele nu sunt deci autonome și interșanjabile, și poetul nu poate selecta și da delete unei secvențe, așa cum face cu un cuvânt în O noapte de treizeci de secole. Prin felul în care își concepe și își urmărește poezia, Ion Mircea este un obstinat al semnificativului găsit deopotrivă în materia și în structura lirică. În versurile din Materia care ne desparte, totul trebuie să aibă legătură cu tot; și are.
Din păcate, prea multă și prea des manifestată cerebralitate afectează autenticitatea poeziei; și este nevoie de o intensitate emoțională aparte, legată de amintirea mamei sau de un prezent aprins cu iubita, pentru ca textele lui Ion Mircea să iasă din ele însele și din uscata retorică simbolică. Când uită de sine, ca un actor ce se confundă total cu personajul, și nu mai dublează poemul cu un strat de semnificații și sugestii, când, altfel spus, poetul își amintește (secvențe din copilăria lui cu mama acum dispărută) ori iubește (o anumită femeie, nu Femeia, cu majusculă), „uitând” că face poezie, suspendând sau atenuând funcția de distorsionare poematică, abia atunci Ion Mircea este at his best. Și invers, aproape de fiecare dată când autorul își controlează scrupulos versurile, pre-determinând efectele, calculând totul, textele ies, formal, destul de bine, dar fără sânge în ele. Operația a fost o reușită: pacientul e mort.
Iată un exemplu în care reflexivitatea lirică are o materie sensibilă de procesat, cum se întâmplă în câteva dintre poeziile însuflețite filial ori erotic. I hate you, transparency proiectează, la rândul ei, obsesia speculativă a poetului, încercarea de a pătrunde în „inima lucrurilor” și în materia din titlul cărții. Poetul nu se poate opri să filozofeze, încă o dată, asupra proprietăților lucrurilor, asupra raporturilor dintre ele, asupra relației dintre percepțiile sale și lucrurile percepute, asupra felului în care percepțiile sale îi deslușesc (ori nu) lucrurile… Dar acest lanț speculativ, cu verigi, în alte texte, care se tot continuă, până la totala ieșire de pe propria orbită a poemelor, este dominat aici de un episod traumatic ce dă consistență și autenticitate versurilor. Ele rămân elegante și ușor emfatice, prețioase, fiindcă acesta e stilul poeziei lui Ion Mircea, dar pe sub eleganța retro și emfaza simbolică, lirismul răzbate și respiră: „Am urât o singură dată și din tot sufletul/ transparența./ sfâșiat/ între unul și celălalt/ la cea dintâi evadare/ a tatălui meu/ i-am cerut mamei o gumă/ să pot șterge de pe geam proprietatea/ lucrul acela străin/ care-mi îngăduia să văd dincolo de el./ mi-aș fi dorit ca privirea mea/ să nu-l traverseze/ și să rămână în cameră cu noi/ simțeam prin tot trupul ca un sacrilegiu/ scrâșnetul văzului care străbate sticla/ sângele invizibil și spălat de ploi/ pe urmele bărbatului care se îndepărta/ fără să privească înapoi”.
La capitolul liricii erotice, în care poetul are unele reușite (Mircea Martin, plusând, îl consideră „unul dintre poeții noștri galanți foarte importanți”), pletora de semnificații atașate textului se contrage uneori într-un contur de generalitate, făcând loc unei imagistici eliberate de simbolistică, mai aerisită și grațioasă. Acum nu mai e nevoie de simboluri, fiindcă dragostea, ea, dă tuturor gesturilor și detaliilor o turnură simbolizatoare și transfiguratoare. Călătorim unul pe suprafața celuilalt începe greoi și strident: „E noapte/ și doi sunt vulcanii din care ea ne parvine./ ochii tăi aruncă noroaie în sus/ iar șesul de sub ei e înlăcrimat până la orizont.” Analogia metaforică între răbufnirea vulcanului și manifestările iubirii e aproape comică, felul în care ochii „aruncă noroaie în sus” nefiind prea măgulitor. Urmează însă imaginea-cheie a poeziei, nu întâmplător montată de autor în titlu: „desculți pe-ntuneric și talpă la talpă/ călătorim unul pe suprafața celuilalt”. Imaginea înduioșătoare și frumoasă a îndrăgostiților care pornesc la drum în propriul pat, unul pe trupul altuia, va fi pierdută în continuare, fiindcă „filozoficul” Ion Mircea nu se poate abține a se manifesta discursiv și speculativ: „călătorim până când nimeni nu-și mai aduce aminte/ cum e să călătorim./ la urma urmei departele/ nu e decât aproapele cel mai aproape și cel mai înalt”. În fine, imaginea din titlu, deși reluată, se îneacă într-un alt val, de data aceasta nu de filozofare, ci de liricizare abundentă: „palmele noastre-ncălțate-n pantofi de lumină/ fac primii pași/ pe materia rece și parcă înfiorată/ a stelei tactile pe care trăim”. Noroc că poezia se încheie, făcând loc altora din partea a treia a cărții, în care pedanteria și emfaza se asortează mai bine ceremonialului erotic. Nu și în Cu excepția verticalei, colecție de truisme și „revelații” cum regăsim și în unele dintre poeziile lui Nichita Stănescu. Diferența este că Stănescu se juca, improviza, pe când Ion Mircea este cât se poate de serios în concepția unui asemenea „poem”: „Ministru id est slujitor al femeii/ bărbatul e o rigoare greșit înțeleasă./ un echer căzut în mare/ e oarecum previzibil că el va trasa/ linii drepte sub apă./ stupoare albastră și vălurită/ femeia nu este previzibilă/ și nici subînțeleasă./ cu excepția verticalei/ toate liniile femeii sunt curbe”. Poemul continuă.
Este de apreciat intenția lui Ion Mircea de a fi revenit în actualitate cu un volum nou de versuri și nu i se pot contesta cunoscutului autor calitățile și meritele unei opere poetice constituite. Panta e însă una descendentă; și, închizând volumul Materia care ne desparte, nu văd rostul în a ascunde asta.