Doi poeți tineri

Andrei Novac, Prin închisori și prin libertate, Editura Cartea Românească, București, 2018, 79 pag.

Savu Popa, Noaptea mea de insomnie, Editura Cartea Românească, București, 2018, 62 pag.

La drept vor­bind, Andrei Novac nu mai este un poet tânăr: cel puțin, nu în sensul de începător. Are deja un profil literar consolidat de cele 9 cărți publicate până acum (8 de poezie și una de critică) și este o prezență frecventă în principalele reviste literare.

Noul său volum de poezii, intitulat prin închisori și prin libertate, surprinde nu atât prin formulă – consecventă cu mai vechiul refuz al poeticii pseudo-minimaliste, încurajată doar de criticii fără gust –, cât prin prospețimea și intensitatea lirismului conținut. Andrei Novac meditează, cu jactanța conștiinței tinere, pe seama condiției umane, într-o epocă în care libertatea este tot mai problematică, iar omenirea nu reușește, se pare, să se despartă de spectrul pușcăriilor secolului trecut. Și o face, neobișnuit, pe fondul unei poezii cu vizibil caracter erotic, dragostea fiind impulsul care polarizează meditația poetului, fie către claustrare, fie către libertate, dar mai ales către o stranie simbioză/ coexistență între acestea.

Însă nota particulară a volumului nu este tensiunea dintre cei doi poli – recluziunea, respectiv, libertatea –, ci interiorizarea acestei tensiuni, asumarea ei ca experiență afectiv-cognitivă personală: „de undeva, de foarte departe, prin mine trec mașini/ și oameni cu copii mici în spate,/ se agață de liniștea mea,/ lasă în mine păpuși din cârpe și șaluri trepidând de emoție// sunt un aeroport uriaș”. Poetul își trăiește iubirea/ iubirile, într-o lume în care distanța între claustrare și libertate (între bine și rău, în fond) este infinitezimală, iar frontiera, insesizabilă: „nimic nu se termină,/ totul începe iarăși/ după gratii există libertate, din ce în ce/ mai multă libertate []// aici au murit oameni pentru libertate,/ aici au fost închise toate păsările/ și tuturor copiilor li s-a pus mâna la gură/ cu toate astea ei au fost liberi,/ au învățat să meargă, să vorbească/ să se iubească pe întuneric”. Pendularea este, cumva, însăși condiția originară a celui care scrie, căci poezia lui Andrei Novac nu este nici gnomică, nici „filosofică”. Discursul fixează, într-un echilibru fragil, nu false certitudini dogmatice, ci tremurul existențial, îndoiala, bâjbâiala ființei: „eu cel care sunt cel mai liber om/ nu pot să mai vorbesc,/ am învățat iarăși să plâng/ pe lângă mine trec din ce în ce mai multe mașini,/ sunt colorate, au farurile aprinse,/ am început să visez/ în imaginația mea se nasc/ toate tristețile tale de care eu, doar eu, sunt vinovat// o să se schimbe totul în jurul meu,/ eu o să rămân cel mai liber om de pe pământ/ înconjurat de zidurile unei închisori/ care pe mine nu mă poate opri să strig tare”.

Disting, dincolo de multele versuri frumoase în care Andrei Novac își toarnă îndoielile unei conștiințe sensibile, și o adâncă singurătate. Poetul străbate spații, se intersectează cu scene de stradă sau cu femei iubite, dar finalmente rămâne singur în poemul său. De aceea spun că, departe de a fi o meditație „filosofică” pe tema condiției libertății, respectiv, a recluziunii, prin închisori și prin libertate este o intensă plonjare în sine. Și libertatea, și absența ei sunt stări ale conștiinței poetului, după cum și iubirea sau absența ei sunt tot proiecții ale sinelui. Iar imaginea (pregnantă) de panta rhei, din multe poeme, traduce fidel, prin analogie, o lentă eroziune interioară, a conștiinței lipsite de reazem: „e un punct uriaș între normalitate/ și sensibilitate,/ lumea s-a dilatat îngrozitor/ și nimic nu poate să mai fie la fel// undeva aștepți// într-un spațiu în care zgomotele/ amestecă bucuria/ și ochii se feresc de ochi// e un spațiu uriaș/ în care nu e nimic care să dea/ sens lucrurilor sensibile”.

Cred că s-ar cuveni să îl vedem mai des pe Andrei Novac prin diversele „clasamente” ale poeziei noi, ca și pe afișul galelor de lecturi colective. prin închisori și prin libertate ne livrează un poet puternic, cu miză și cu personalitate. Sunt foarte multe versuri care se rețin, în această culegere, și nu puține poezii în care Andrei Novac arată că posedă ceva foarte rar în generația sa literară. Și anume, viziune.

*

Spre deosebire de Andrei Novac, Savu Popa este tânăr în ambele sensuri ale cuvântului. Noaptea mea de insomnie e de-abia cel de-al doilea volum al său, după debutul (remarcat) cu Ipostaze și după câteva premii la concursurile dedicate creatorilor aflați la început de drum.

Sunt multe note care-l individualizează pe Savu Popa, între poeții nou-apăruți în peisajul literaturii noastre. Provine din mediul rural (dacă Ocna Sibiului, cu țesătura ei densă de viață socială și culturală, poate fi redusă la sintagma „mediul rural”), a studiat la Sibiu și locuiește și azi în comuna natală, unde este profesor de română. Nu a frecventat cenaclurile bucureștene, dar nici circuitele ardelene de promovare, ceea ce explică, poate, mai redusa sa notorietate, prin comparație cu colegi și colege de generație cu mult mai puține merite.

Fiind, cum spuneam, al doilea volum al său, Noaptea mea de insomnie a fost, inevitabil, un moment de încercare. Căci, pe de-o parte, poetul trebuia să confirme, iar pe de alta, să nu se repete, căzând în manieră, oricât de tentantă ar fi aceasta. Încercarea a fost cu atât mai dificilă, cu cât teritoriul poetic al lui Savu Popa, dacă mă pot exprima așa, nu este neapărat unul la modă. Căci tânărul scriitor nu e nici circar, nici închipuit (asemeni cohortei de tineri sau mai puțin tineri artiști sonori, care se auto-promovează în mediul virtual). Este, cum s-ar zice, un scriitor care ia în serios scrisul și vizează literatura, nu cariera. Nu-i este rușine – nici nu ar avea de ce! – de rădăcinile sale rurale și nu-i este teamă să exploreze, cu sensibilitatea și uneltele poetice ale secolului XXI, și universul material și spiritual al satului. Cum ar spune Ion D. Sîrbu, înainte de a se strădui să scrie altfel, Savu Popa scrie despre altceva decât generația sa.

Noaptea mea de insomnie se compune din cinci părți, fiecare dintre ele, subsumată unui soi de „motto”, aflat între vers sau început de poem și acele titluri lungi, specifice literaturii baroce. Părțile au suficientă coerență cât să justifice gruparea, dar și suficientă autonomie a textelor care le alcătuiesc, cât să nu susțină ideea de ciclu. Întregul volum, de altfel, are transparență, deschidere și, în pofida unei dicțiuni strânse, destulă încărcătură conotativă. Însă nucleele părților alcătuitoare sunt ușor de identificat: erosul (în prima parte), domesticul (în cea de-a doua), poeticul (în cea de-a treia), cotidianul (în partea a patra, cea mai lungă) și, în fine, satul (în ultima).

Savu Popa este, în acest al doilea volum, un cerebral, care privește și metabolizează experiențe, transferându-le și transformându-le subtil în text. Iată, de pildă, o mostră de erotică: „pielea ei între ramele dimineții/ tremură ușor,/ precum ultimul strat de gheață/ al apelor/ la începutul lui martie./ deschid geamul,/ las câteva păsări să intre,/ să trezească aerul,/ dând drumul luminii/ să se scurgă prin tunelurile camerei./[]/ pereții își fac discret semne de retragere./ vor să ne trădeze,/ respirațiile noastre schimbându-și culorile/ precum cameleonii”. Privirea sa, ca unealtă a unei afectivități de natură preponderent intelectuală, are atât darul de a dezmărgini obiectele (sau contururile peisajului), cât și calitatea de a reveni, transformată, în marginile realului: „atunci am înțeles,/ tăcerea din ochii mamei,/ un meteorit prăbușit/ pe/ pământ,// cine, mai târziu, i-ar recunoaște/ rămășițele calde, colorate.// cine s-ar întoarce în acel loc,/ înainte de începerea ninsorii”.

Nu doar construcția poemului îmi place la Savu Popa, ci și brevilocvența discursului. Între atâția poeți verbioși, care confundă versul cu litania și utilizează prea multe cuvinte pentru a nu transmite nimic, textele tânărului sibian se remarcă prin parcimonia utilizării vehiculului lexical. Aceasta necesită, desigur, travaliu asupra versului, însă răsplata constă tocmai în greutatea acestuia: „poezia,/ o scrâșnire din dinți/ a scrâșnirii fiecăruia din dinți,/ rădăcinile unui/ fost mare imperiu/ din care/ au crescut/ copaci de piatră,/ copaci de țărână,/ copaci de aer”. Căci, contrar a ceea ce cred amatorii, poezia nu e (scuze de banalitate) „trăire”, ci text, adică o construcție lingvistică similară arhitecturii sau muzicii…

Chiar dacă Noaptea mea de insomnie e un volum, pe alocuri, inegal, Savu Popa reușește să confirme că este un poet matur și echilibrat, cu un apreciabil potențial și capabil să evolueze.