Natură seacă, fără predispoziții religioase și fără obiceiul de a trece lumea prin sita sentimentelor, N. Carandino e un lucid din categoria cinicilor: nu-și îngăduie slăbiciuni de ordin emotiv și nici nu se lasă prins de entuziasme gratuite. E ceea ce îndeobște se numește un ins rațional, adică un grec versatil uns cu toate alifiile, dar un grec pe care gazetăria interbelică, cu polemicile și otrăvurile ei, l-a lecuit de iluzii în privința semenilor. Pe un asemenea intelectual, versat în socoteli de culise și hîrșit în lovituri sub centură, surprizele vieții nu-l mai pot prinde pe picior greșit. Carandino știe multe fiindcă a încasat multe, de aceea, la sfîrșitul războiului, gazetarul țărănist, deși intuiește că vor veni vremuri sumbre, nu are motive să se îndoiască de sine: e inteligent, cult și, pe deasupra, are psihicul tare. Indiferent de ce îi va aduce istoria, grecul se crede pe de-a-ntregul pregătit pentru a înfrunta imprevizibilul. Numai că providența îl va pune în fața unor încercări atît de dure încît sarcasticul gazetar va ajunge să se îndoiască de sine însuși.
După înscenarea din 1947 de la Tămădău, Carandino, alături de liderii PNȚ-ului, intră în labirintul închisorilor, trecînd pe la Galați, Sighet, București și apoi prin satele cu regim de domiciliu obligatoriu din Bărăgan. Iuliu Maniu îi va muri în brațe la Sighet și, cu totul neașteptat din partea unui lider pe care l-ai fi bănuit că are capul ticsit de gînduri politice, ultimele lui cuvinte nu aveau să fie politice, profetice sau mistice, ci curat erotice: „Ce frumoasă femeie era Clara” (p. 145). Clara fusese o farmacistă din Șimleu, o nimfă atrăgătoare de care Maniu, în tinerețe, se îndrăgostise.
Dar motivele care îl vor face pe Carandino să se îndoiască de sine vor fi de ordin psihologic: considerat un element rebel în stare a da un exemplu molipsitor celorlalți deținuți, gazetarul va fi supus unui regim special de dresaj carceral: nopți la rînd, în celulă năvălesc 4-5 gardieni care se prefac că îl sugrumă: „Cum să nu mă înspăimînt cînd se organiza la miez de noapte o înăbușire, o sugrumare simulată, de către un grup de gardieni care năvăleau în celulă spre a o părăsi în hohote de rîs, după cinci minute, timp în care formam obiectul unor bușiri repetate?” (p. 108) La violență se adaugă înnebunirea cu medicamente strecurate în mîncare: „Ajungeam să urlu în celulă, să am halucinații, să-mi pierd cunoștința.” (p. 110) Dîndu-și seama că este supus drogurilor, Carandino recurge la tertipul demenței: dacă tot voiau să-l înnebunească, atunci măcar să le facă pe plac, drept care va începe să facă pe nebunul, sfidîndu-i și batjocorindu-i pe gardieni, urmarea fiind că, speriați de turnura tot mai gravă a scrîntelii, medicii vor întrerupe administrarea drogurilor.
a treia formă de dresaj la care e silit e singurătatea, Carandino suportând greu absența cărților, dar mai ales lipsa dialogului cu ființe omenești. Va compensa carența semenilor cu prezența animalelor, ajungînd să se împrietenească pe rînd cu un pisic, un șoricel și un păianjen. Dar marea lui iubire avea să fie un pui de cioară, căzut din cuib, care nu învățase încă să zboare și pe care Carandino îl va ține luni de zile pe stinghia de sub pat. Îl va hrăni cu firimituri și îi va vorbi toată ziua, ca unui om. „Cînd sta în timpul zilei pe pumnul meu, se apropia cît putea mai mult,se lăsa în jos cu ciuful lui să-mi atingă pielea, era cel mai mare semn al lui de tandrețe. Păsările nu sînt ca oamenii. Ele nu iubesc cu mîinile. Le este deajuns o vagă atingere, o anume întoarcere de ochi. Cînd îl priveam mai de aproape, îmi culegea cu ciocul de pe față cine știe ce firicel de praf.” (p. 115) Gardienii află de cioară și i-o confiscă, lăsînd-o să moară de foame în curtea închisorii. La aflarea veștii, Carandino e copleșit de suferință. „A fost cea mai mare durere pe care am avut-o în închisoare, atît de mare că nici astăzi, fără lacrimi, despre ea nu pot nici scrie, nici povesti.” (p 115 ) Și iată cum sarcasticul gazetar, din sufletul căruia emoțiile păreau definitiv eliminate, devine răscolitor de sentimental, și nu într-o împrejurare legată de un om, ci într-o despărțire pricinuită de o cioară. Nebănuite sînt formele pe care le poate lua nevoia de a îndrăgi o ființă.
O altă traumă îi este provocată de chinuirea unui vultur pe care gardienii îl răniseră cu un gonț. Neputînd să zboare, vulturul e lăsat să se zbată în curte. Va fi înjurat și va fi lovit cu pietre pînă la moarte. Remarca lui Carandino: vulturul și-a primit moartea cu o demnitate de care puțini deținuți politici ar fi fost în stare, ceea ce înseamnă că sînt împrejurări cînd animalul întrece omul în materie de înălțime morală.
A patra formă de tortură e lumina artificială aprinsă tot timpul, cu dereglarea pînă într-atît de profundă a ritmului nictemeral (alternanța zi-noapte) încît, după eliberare, gazetarul nu va mai putea să doarmă decît aprinzînd lumina. „Mi-a fost relativ greu să-mi recapăt somnul. Mi-au trebuit luni de zile să mă obișnuiesc cu întunericul. Dormeam cu lumina aprinsă, așa cum dormeam în celulă. Dacă stingeam lumina, nu mai închideam ochii.” (p. 169) Oare poate cineva intui, dacă nu a trecut printr-o asemenea situație, cît de adîncă e tulburarea provocată de expunerea necontenită la lumina unui bec?
A cincea formă de tortură la abstinența sexuală, dintr-un ins sibaritic Carandino trecînd brusc la un regim de călugăr trapist. „Obsesiile erotice sînt îndeosebi chinuitoare. Nu știam că nouă ani vor trece fără să văd măcar o femeie, dar, ca și în libertate, nu trecea o clipă fără ca imaginea vreunei femei să nu îmi treacă pe dinaintea ochilor, dinaintea inimii.”(p. 113)
Lipsit fiind de credință, antidotul cu care reușește să înfrunte aceste molestări va veni din partea rațiunii: își spune sieși, precum un imperativ categoric, că în afara lui nu mai există nici o realitate și că de acum încolo lumea din exteriorul închisorii va dispărea. Carandino intuiește prea bine că, dacă nu va reuși să-și șteargă din minte prezentul social, va ajunge foarte repede la sinucidere. Și astfel, nouă ani va trăi fără a se gîndi la lumea din afara închisorii, acceptîndu-și situația și necăutînd s-o escamoteze. Va trăi hrănindu-se la propriu din amintiri, pe care le va digera an de an ca pe un meniu de tainică savoare. Le va întoarce pe toate fețele, le va desface la încheieturi, le va răscoli, le va răstălmăci, le va deforma. Din detalii trecute, mici cît o gămălie, va scoate interpretări enorme: o tăcere i se va părea o insultă, un zîmbet i va părea un cutremur, o replică rostită în fugă va căpăta o importanță covîrșitoare. Cu o amplificare uriașă, o lupă măritoare îi va trece oglinda peste memorie, preschimbînd fleacurile în teme cruciale și încărcînd bagatelele cu sensuri gigantice. Dar, tot mistuindu-și amintirile, Carandino nu va mai fi sigur pe trecut, nu va mai ști dacă ce-și amintește s-a petrecut aievea sau dacă nu e rodul imaginației surescitate. Totuși, una peste alta, deținutul va face o figură demnă, nedîndu-le satisfacție paznicilor. Nu va deveni informator și nu le va face jocul, dar mai ales nu va înnebuni, păstrîndu-se pe linia de plutire. Alții, precum George Brătianu (nepotul lui I. C. Brătianu), își vor pierde mințile, oferind privirilor o lamentabilă formă de degradare.
După nouă ani de închisoare, Carandino va mai avea parte de încă șase de domiciliu obligatoriu în satele Bumbăcari și Rubla. În ciuda lipsurilor, viața în Bărăgan i se va părea un răsfăț regesc față de claustrarea din celule. Va fi eliberat în 1962, după 15 ani de scoatere din circuit. Va prinde revoluția și va apuca să-și pună pe hîrtie memoriile din penitenciar, ale căror rînduri le citești cu plăcere, întrucît Carandino nu e doar om de condei, dar pe deasupra e om cu finețe de intelect, ceea ce înseamnă că știe să desprindă dintr-o întîmplare chichița, anecdota sau poanta cu tîlc. În fine, închisoarea le face emotive chiar și pe naturile lipsite de duioșie, dovadă paginile despre puiul de cioară sau despre vultur, veritabile mostre de candoare afectivă. Un volum de mărturii scrise cu ochi inteligent de un om care are puterea de a nu-și plînge de milă.