***
Eu știu că mor secundă cu secundă
Și știu că nu sunt decât umbra ei,
Așa cum nu-i nici urmă să-mi răspundă
De tot ce-a fost cândva pe la Vaidei.
De drumul ce-l urmează pașii mei,
Pământul doar, întors din larga undă
A cerului, ar ști să nu-mi ascundă
De-aș întreba de rostul vieții ce-i.
Aceasta-i tot ce-i mult. Eu sunt puținul,
Condeiul meu pe foaie cât mai ținu-l,
Dar nu-s nimicul, cât mai pot să scriu,
Să las o vorbă, măcar, mărturie
De tot ce-a fost sortit să nu mai fie
Decât un fir de praf într-un pustiu.
***
Să vie temnicerii și să-mi prindă
La mâini cătușe, lanțuri la picioare
Și să mă ducă-n locul fără soare
Și să mă lege undeva de-o grindă.
Pe dedesubt pâraie de scursoare
Și șobolani și noapte aburindă
Și-n noapte să mă uit ca-ntr-o oglindă
Din care nu se vede cum se moare.
Ori poate într-o zi voi fi în stare
Să-mi caut mult-puținul de plecare
Și-o s-o mai duc un timp, până-ntr-o oară
Când într-un fel ori altul mă voi vinde
Satanei și de-o creangă îmi voi prinde
O clipă-n ștreang un trup ce stă să moară.
***
E timpul să ne ducem la culcare,
Îți spui și-așezi uneltele alături.
Apoi îți faci culcușul între pături
Și redevii un om ca orișicare.
Cât timp orgoliul ăsta nu-l înlături
Ce faci e-un mare semn de întrebare,
Un ou clocit găsit printre cuibare,
Ceva ce-i strâns de obicei cu mături.
Să vie somnul, el să mă împace
Cu-aceste gânduri aspre și dibace
Care-mi stârnesc adeseori condeiul.
Și iară-mi vin, în vis ori pe hârtie,
De unde, nimeni n-ar putea să știe,
Ca-ntr-o iubire, valea și Vaideiul.
***
În tine nu-i mirare și nici îngenunchere,
În tine-i veacul singur, sălbatic și păgân
Prin care vechi altare ascunse mai rămân,
Ce nu vorbesc de nașteri, de moarte, de-nviere.
Din tine câte-s duse și câte mai rămân,
Nu-i nici bărbatul singur și-alături nici muiere
Să le aduc din urmă un semn de mângâiere
Și-a căror voce dusă de jale s-o îngân.
Aruncă-te în ciurdă, fii taur și atât,
Să nu te temi de săbii și sulițe în gât
Și să aștepți sfârșitul solemn și plin de furii.
Destinul tău se-arată-n întunecimea Lui,
Neînțeles de nimeni și nevândut oricui,
Pândit numai de ochiul pedepselor și-al urii!
***
Când scriu, eu simt că fac ce se cuvine.
Să fiu iertat, dar nu văd altă faptă
După măsura mea, mai înțeleaptă
Cât viața văd că ține, tot mai ține.
După cum gându-n vorbe se îndreaptă
Chiar dacă-i strâmb ori nu-l ghicesc prea bine,
Mai las și câte-un vers așa cum vine,
Când trebuie să calc pe-o altă treaptă.
Dar se întâmplă, prins de balustradă
Deodată să orbești, să nu se vadă
Nimic în jurul tău de-ntunecime –
În scrisul tău, ca-n orice meserie
Sunt vămi de care foarte rar se scrie
Și încercări ce nu le-mparți cu nime.
***
În noaptea asta moartea întârzie
Pe la vreo poștă veche ori o haltă
Ori nu s-a-ntors din lumea ceealaltă
Să-mi steie-acum alăturea și mie.
Mă prind și eu cu lumea laolaltă
Când o să bată ceasul și-o să fie.
Doar eu nu știu când alții o să știe.
La nici o veste viața nu-mi tresaltă.
Atât de mult mă-nstrăinez de-o vreme
De tot ce-ar fi prin viață să se cheme,
Că nu mai știu dacă sunt eu ori cine-i.
Dacă mai scriu, o fac din meserie,
Cât încă tot mai vin și mă îmbie
Acele nopți de după ceasul cinei.
***
Găsești o scuză: – nu ești tu întâiul
Ce-nșală ori trădează ori ascunde,
Și-ai vrea să te ascunzi dar nu ai unde
Când o săgeată ți-a văzut călcâiul.
Și vei pieri, luat de-aceleași unde
În care-s duși viteazul și lălâiul,
Cel ce cunoaște casa, căpătâiul
Și cel în gropi zvârlit, pe oareunde.
Păcate și regrete scurmă, scurmă
Și-ncerci să spui că nu ești cel din urmă,
Și alții sunt, și alții fac, și alții…
În gândul tău se stinge-ncet femeia,
Și-nvârți grăbit în ușa casei cheia,
Cu nostalgia plopilor, înalții.
***
De mine totuși somnul nu se leagă
Și-aș vrea să dorm, să uit de toți și toate,
Întâi de mine și de cât mai poate
Să ducă trupul meu de-o viață-ntreagă.
Credeam că viața merge ca pe roate,
Când văd că însăși carnea mea mă neagă
Și fără dric mă știu ca o teleagă
Rămasă-n șanț și nimeni n-o mai scoate.
Să mă întreb de ce-i așa și nu e
Altfel, dar nimeni n-ar putea să spuie
Afară doar de propriul meu sânge.
Și fel de fel de gânduri se adună
Și-s tot mai rare nopțile cu lună
Și tot mai grea e ceața ce mă strânge.
***
De la un timp, ce scriu e-al altui nume.
Eu am murit, eu nu sunt decât fumul
Din trupul meu, ce-și află-n ceruri cumul,
Cum am lăsat în testament anume.
Către Vaidei mi-a fost odată drumul –
Dintr-o credință n-am știut nici cum e
Cât timp credința mea e-n altă lume
Și pân’ la urmă totu-i numai scrumul.
Cu tine să te lupți în tine, altul,
Când totul e pustiul și neantul
Și orice luptă sună ca o glumă.
O, vreme dusă, drumul meu de țară,
Să trec cu luntrea peste Mureș iară
Și-nspre Vaidei mai ia-mă și mai du-mă!