În ultimii ani, în beneficiul literaturii memorialistice, asistăm la o explozie editorială, fapt extraordinar atât pentru discursul istoriografic al epocii (care capătă valențe mai calde, mai personale, impregnate de o puternică notă subiectivă), cât și pentru studiile de gen și de mentalități. Acestui spațiu de cercetare îi corespunde și volumul Dragă Domnule și prietene. Scrisori către Arsène Henry, ministru al Franței la București (1897-1904) de la Sabina Cantacuzino, Clara Haskil, Maria Pillat, Anna Kretzulescu-Lahovary, Maria Cantacuzino și Olga Cantacuzino-Miclescu apărut la Editura Humanitas, 2018 în seria de „Memorii/jurnale”, un volum îngrijit, tradus și având note introductive semnate de Florin Țurcanu.
Cartea e compusă dintr- un decupaj de scrisori pe care protagonistele menționate – distinse doamne care au făcut parte din aristocrația românească – le expediază unui diplomat și om politic francez – Arsène Henry, cel care, în 1897 este numit ministru plenipotențiar al Franței la București, unde va rămâne până în 1904. Trebuie menționat de la început că este o carte sub semnul unei prietenii și a unei admirații totale față de Franța și față de valorile colportate de acolo în spațiul românesc, adeziune pe care autoarele scrisorilor conținute aici nu se sfiesc să o împărtășească.
Volumul reunește o bună parte din corespondența acestora (62 de epistole) din anii Belle Èpoque și din perioada interbelică, iar din punct de vedere cronologic scrisorile – care fac parte din dosarul de arhivă păstrat în Franța intitulat Les amitiés roumaine – acoperă perioada dintre 1902-1930. În timpul mandatului său din România și mulți ani după aceea, diplomatul francez a întreținut bune relații cu elita bucureșteană, o dovadă solidă a acestui fapt constând tocmai în existența acestui fond arhivistic ce cuprinde o corespondență consistentă și foarte atașantă cu această elită. Dincolo de locul comun care presupune că a întreține o corespondență este o activitate cu precădere feminină, actorii politici pe care Arsène Henry i-a cunoscut în timpul șederii sale în Capitala României (Ion I. C. Brătianu, diplomatul Alexandru-Emanoil Lahovary, medicii Ion și Constantin Cantacuzino etc.) sunt menționați foarte des în aceste scrisori de către doamnele care expediază misivele către diplomatul francez, accentuând legăturile puternice de amiciție care
s-au construit de-a lungul timpului.
Dintre subiectele recurente din aceste scrisori, menționăm amintirea saloanelor literare și muzicale din jurul reginei Carmen Sylva – pe care, Arsène Henry și doamnele mai înainte menționate le frecventau împreună –, noutățile din sălile de concerte sau aparițiile editoriale pariziene, diferențele între Franța și o Românie care se reface cu greu după război (Nu mai am curajul să retrăiesc marele nostru trecut când prezentul e complet schimbat și toate tradițiile au dispărut – dar să nu mai vorbim, e mult prea trist. – Maria Pillat), dramele din familia regală cauzate de dezertarea prințului moștenitor Carol și mai târziu de boala regelui Ferdinand, trecerea timpului și noile mode apărute la care se pare că vechea elită se va racorda cu o mare reticență sau operele de binefacere în care membrii aristocrației românești sunt implicați după Marele Război (Joi avem pomul de Crăciun la Ateneul „picăturii de lapte“, operă de caritate a Dnei de St. Aulaire, în întregime franceză și a cărei vicepreședintă sunt. Opera de caritate dă rezultate admirabile mulțumită devotamentului medicilor francezi; la primăvară vom inaugura cel de- al treilea dispensar într- un cartier sărac. – Maria Pillat).
Maria Pillat semnează scrisorile –Mereu fidela soră latină – o sintagmă ce a întărit întotdeauna relația și apropierea de Franța a expeditoarei, o mare admiratoare a acestei țări. De altfel și Sabina Cantacuzino alunecă în reverii atunci când vine vorba despre Capitala franceză – Cât aș dori, dragă prietene, să vă văd și să vorbim față în față. De ce oare România e atât de departe de Franța, iar la frontierele noastre nu avem decât vecini de care nu ne leagă nici o afinitate? Cu toată această mare admirație față de „sora latină”, elita românească manifestă un puternic patriotism și o mândrie cu care nu îi este rușine să se afișeze și să considere că România merită tot ce e mai bun. (Avem o țară foarte frumoasă, dar și mulți dușmani care nu se vor resemna decât după mult timp cu măreția noastră de azi.– Sabina Cantacuzino)
Dincolo de faptul că nu se poate exclude și o modă a întreținerii corespondenței în această perioadă, în condițiile în care mijloacele tehnologice și distanța dintre oameni îi fac pe aceștia din urmă să opteze pentru această variantă epistolară de a menține niște legături (iar Arsène Henry este el însuși un pasionat al scrisorilor!), dacă nu ar fi existat o prietenie autentică și de durată, care să fi trecut cu brio proba timpului, cu siguranță că nu s-ar mai fi justificat tot acest schimb de epistole. Timpul sfârșește întotdeauna prin a ne ucide, dar cel care încearcă să omoare timpul, în loc să încerce să-l prelungească, este mai de plâns – scrie Sabina Cantacuzino într-una dintre epistolele sale. Cu siguranță că prin intermediul acestor corespondențe (publicate și restituite ca veritabile documente memorialistice) se completează dintr-o perspectivă aparte și acest fragment de timp atât de necesar și de important discursului istoric românesc.