La începutul lunii noiembrie a anului ciudat 2020, poetul Aurel Rău a împlinit 90 de ani. Sărbătoritul de-acum este o personalitate activă în lumea literară de șapte decenii: debut timpuriu în „Almanahul literar“ din Cluj, viitoarea „Steaua“, apoi redactor al revistei din 1953. Aceasta își va primi noul nume în 1954, iar Aurel Rău o va conduce începând din 1959 pentru o jumătate de secol.
Frumoasa aniversare a poetului, voce lirică repezentativă a Transilvaniei și coordonator al unei reviste influente, a coincis aproape cu apariția unei antologii reprezentative din opera lui Aurel Rău. La Editura Academiei Române a apărut volumul Aurel Rău – O sută și una de poezii, serie binecunoscută prin care cititorii au acces la partea cea mai rezistentă a creației unor poeți români din toate timpurile. La volumul de față, antologarea textelor, nota bio-bibliografică și selecția reperelor critice au fost realizate chiar de autor, iar prefața cuprinzătoare îi aparține lui Răzvan Voncu, un critic atent la vocile poeților din toate generațiile postbelice și care surprinde notele specifice ale fiecărei promoții și ale fiecărui grup.
Generația 50-60, cum o numește Răzvan Voncu, a premers „explozia“ șaizecistă, venită pe fondul unei relaxări a dogmatismului realist-socialist. Chiar unii șaizeciști au pornit în poezie cu texte realist-socialiste, precum Florin Mugur. Poeții „Cercului de la Sibiu“ s-au putut sustrage comenzii politice pentru că nu publicau. Dar unul dintre poeții de la „Steaua“, A. E Baconski, a intrat în neuitare cu strofa despre felul în care se ascute lupta dintre clase, în care chiaburii se vădesc a fi/ elemente tot mai dușmănoase. Decenii de zel cultural onorabil și de căință n-au putut șterge astă pecete indimenticabilă!
Aurel Rău nu ascunde în opera sa, din câte știu, asemenea schelete, iar antologia de față, prea sumară față de creația vastă a unui poet cu zeci de volume publicate (dar așa este formatul colecției), nu arată nimic de acest fel. Ceea ce trebuie remarcat în legătură cu poezia lui Aurel Rău și este un fapt care poate fi notat numai în favoarea sa este că textele au rămas egale valoric, oarecum uniforme tematic. Poetul exersează eclatant versificații sofisticate precum poeme în monorimă, stăpânește și versul liber în chipul rostirii blagiene, se expune cu o anumită ostentație în distihuri, terține, catrene, ca pentru a arăta, într-un sens înalt-clasic, că un autor liric rămâne el însuși în pofida oricăror stupefacții versificante.
Poetul e un tip de „școală veche“. Arată lejer ceea ce știe și ceea ce, în sens didactic, pretinde că s-ar cuveni să știe cei care acced la altarul poeziei. Mi se pare foare clar că poetul, deși născut în 1930, străbătând o istorie complicată, a ales o cale regală. Dacă muzica lui Orfeu îmblânzea fiarele, Aurel Rău a ales să ignore existența lor, urmând drumul său și ignorând că fiarele există.
Poezia lui Aurel Rău nu se pliază modelor și nu suferă transformări pe măsură ce paradigmele poetice acced „la putere“, preferând, cu formula enunțată de Polonius, să rămână credincios sie însuși.
Poemul se caligrafiază atent, în loc de pastel, un desen cu peniță subțire, autorul este în concordanță cu locurile familiare, specific transilvane pe care le descrie precis, dar și cu tandrețe: Se văd prin fereastră, deasupra turlelor catolice,/ dar și de case cu turle, și peste dealuri,/ Carul Mare, Găința, Luceafărul –/ mă întreabă / dacă mi-i bine…// E frumos astfel, seara, în Ardeal/ și vin în casa ta de oaspeți/ păduri, țări străine, orașe/ și stau la masa tăcerii cu tine,/ la cina cea de taină,/ ca să nu mori de tot, să te pierzi/ prin atâta întins nețărm. De la fereastra lui, poetul poate dialoga lejer cu constelațiile, și își primește amintirile ca pe niște „oaspeți“, conversația cu astrele și constelațiile este mediată de peisajul aparte, ținut la mare preț, care îmbină elementele citadine, case și turle, cu relieful, tipic și el. Starea aceasta de confort și seninătate, care împiedică moartea „de tot“ și limitează întinderea „nețărmului“, este specifică poetului Aurel Rău și se întâlnește constant în textele sale de la cele mai vechi până la cele mai recente volume.
Neoclasicistul se revendică de la modele canonice. În poeme sunt evocați, în diferite momente, Homer, Catul, Ovidiu, Petrarca mai apoi Petrarca și „Bătrânul Will“, iar într-un poem „tribunii“ ardeleni care din doi, Mureșan și Coșbuc, devin „ba trei“, cu Goga și apoi de-a binelea cinci, când li se adaugă Emil Isac și Aron Cotruș, iar apoi în număr magic: șapte. Pentru că sunt pomeniți și Blaga și chiar Mihai Beniuc, de-o vreme uite-l, nu e. Astfel de stâlpi ai clasicității și ai poeziei naționale susțin bolta poeziei lui Aurel Rău, împreună cu eroi ai mitologiei populare – Zâne Dochii, Chira Chiralina, haiducul Pintea, – ori istorice: Regi tenebroși ai Sciției și Avram Iancu bătrân. Desigur, Avram Iancu nu a ajuns „bătrân“, murind la 48 de ani, mai tânăr chiar decât „bătrânul Will“ (52 de ani). Dar poetul, amator de clasicitate, nu le numără anii vieții, ci numai pe aceia ai nemuririi. La fel, sunt exaltate femeile antichității mai presus decât cele contemporane: Mă gândesc la femeile grece/ când umblau pe aici. (…) Frumoase-s femeile grece/ pe vechile amfore.
O altă constantă a poeziei lui Aurel Rău este Cosmosul, cu stele și constelații, cu planete și sori care comunică subtil cu vietățile terestre: șerpii sug stelele, oamenii au profiluri de crai lunari.„Bunicul“ cunoaște stelele și se orientează după ele, incapabil să se rătăcească.
Aurel Rău realizează o antologie a cumpănirii și a rezervei, își alege ipostazele cele mai solare și mișcările cât mai măsurate, de o lentoare care le dă o anumită măreție. Poezia, deși are mereu un andante, este viguroasă, vitală. Aș vrea, moartea să nu mă găsească/ Pierdut în aleanuri tomnatice, spune poetul într-un Portret.
Nu vom găsi, între cele 101 de poezii, multe confesiuni. Aurel Rău alege descrierea unui peisaj semnificativ care îi devine stare de spirit, formula consacrată potrivindu-se lirismului de factură neo-clasică a bardului de la „Steaua“. Un poem din 1956 se numește Insula dragostei. Textul începe ca un pastel miniatural descriind o insulă, un pumn de pământ în Adriatica. A treia strofă este o incursiune sentimentală într-o istorie edenică în care vechii locuitori ai Raguzei descindeau cu bărcile pline de flori pe acea insulă. Vedem o scenă mitologică. Abia la final, poetul se include pe sine. Descrierea și episodul din trecut sunt creația unui „eu“ care mă plimb/ înconjurat de tăcerea mării, metaforă surprinzătoare pentru o liniște interioară. Căci marea e zgomotoasă chiar când e calmă, dar e tumultuoasă mai adesea.
Antologat imediat după textul citat mai sus și scris după 19 ani, în 1975, vine un poem intitulat Columna lui Traian. Aici eul lipsește vederii cititorului. În ultima strofă, din nou, el doar se insinuează: Cu istoria…/ Pe când tânără, fără griji,/ flirtează lumea latină,/ veselă. Textul este localizat și datat: Roma, 1975. Poetul este fie o oglindă ce reflectă, fie o prismă ce refractă, foarte discret, aproape pasiv, stimulii din lumea exterioară, de regulă reprezentată ca senină, inundată de frumusețe. Reflexia ori raza deviată de fețele transparente este însăși poezia.
Așa își definește Aurel Rău – în absența biograficului violent și a simțului ludic care au irupt mai târziu „fracturând“ lirismul – poetica proprie, originală. Căci zice: Greu e să-ți faci din suflet casă,/ din oglinzi/ destin. Greu, dar nu imposibil, cum însăși antologia de față o dovedește. Aurel Rău este un poet al luminii, asemeni lui Blaga. El este pictorul unei lumini bine filtrate, ce reconfortează spiritul, stenică și delicată ca un gutui japonez, cu fruct pe care, deși nu știu bun la ce-i, poetul îl culege.