La răscruce de gînduri

Răniții erau din ce în ce mai mulți; cît mai răsunau focurile de armă, veneau și brancardieri, numărau unu, doi, trei și dădeau cu răniții de pământ. La început, răniții erau puși grupuri, grupuri, dar nu a trecut mult și tot pămîntul a fost acoperit de ei, ca de-o pătură. N-am să uit toată viața tînguirile și gemetele lor. Cînd îi vedeam, și eu, și Chunsheng eram trecuți de fiori reci, pînă și Lao Quan era tot timpul încruntat. Mă întrebam, așa se duce oare războiul acesta?“ E o imagine din Războiul Civil Chinez descrisă de Yu Hua în romanul În viață. Combatanții fac (încă) parte din armata naționalistă oprită din înaintarea spre nord. De fapt, e o imagine de război ca oricare. Atîtea imagini din războaiele omenirii pot semăna cu cea edificată de prozatorul chinez (asocierea cu evenimentele recente din China nu poate fi decît întîmplătoare). Combatanții luptă și îndură consecințe. Se luptă cu consecințele războiului. Pierzi cînd nu-ți estimezi bine dușmanul, cînd nu știi de fapt cu cine lupți. Cum ne luptăm azi cu un inamic ce nu-și arată fața, dar declanșează nenumărate consecințe de nimeni dorite.

Care sînt cele ale noastre?

Cu ce sentimente duce omul de azi un război? Să reținem că îl duce, ca întotdeauna într-o societate devenită pasivă – cum am mai semnalat și cu altă ocazie – prin delegație. Așa se luptă cu eurile din alimente, cu încălzirea globală, cu peturile de pe marginea rîurilor, cu limbajul indecent din autobuze sau tramvaie… Delegații acestei lupte sînt medicii, polițiștii, militarii, administratorii țării… Omul obișnuit, coborît din Adam sau dintr-un arbore oarecare, ce este el în acest război? Simplă carne de tun. Cum îndură această condiție? Cu umilință. Stă ascuns, prudent totuși, salvat de prudență și nu de izbucniri eroice, așteptînd să treacă evenimentele. Depresiv. Așteaptă cu o justificată frică. Frică de ce e mai rău. Dar ce poate fi mai rău decît un război? Decît așteptarea pasivă? Decît pierderea speranței? Triumful colapsologilor. Să sperăm că nu. Lao Quan, unul dintre personajele din romanul lui Yu Hua, un soldat bătrîn, adresîndu-se lui Chunsheng, copil de trupă, devenit apoi erou al revoluției culturale și mai apoi repede strivit de aceeași revoluție, afirmă imbatabil: „Chunsheng, atîta vreme cît crezi că n-ai să mori, n-ai cum să mori.“ Cei din jur, la auzul acestor cuvinte, tac: „N-am mai spus nimic, ne gîndeam cu toții la ale noastre“. În ce mod este gîndită azi o asemenea situație? Care sînt cele ale noastre?

Finitudinea fără drept de reacție

Da, care sînt „cele ale noastre“ într-o situație de criză, de război? În primul rînd este frica. Nu frica de restricțiile militare, de pușca eventual îndreptată spre individul copleșit de prezent, ci frica de extincție, a individului sau a celor apropiați, deodată redescoperiți în proximități îndurerate. Finitudinea fără drept de reacție. Instinctul vieții afirmat deodată categoric prin acumulările de mîncare. Grija pentru asigurarea continuității vieții. Dar cum poate fi măsurată continuitatea vieții, la ce poate fi raportată? Legătura cu tradiția a fost ruptă de-o vreme. Modernitatea l-a descătușat pe individ din toate îngrădirile. Și poate că a făcut bine. Îngrădirile nu au fost rupte ca să fim lăsați neapărați, ci ca să ni se dea posibilitatea să dezvoltăm mijloace noi de protecție. Ne-am dedicat unei astfel de preocupări? Am zis că protecția e de la sine înțeleasă, nici nu ne-am gîndit că pericolul ar putea veni dintr-un loc neașteptat. Ne-am hazardat într-un consumism fără măsură. Lipsa de măsură nu poate servi protecția, sub egida căreia acțiunea ar trebui să fie concepută cu anumite limite, protectoare. În limitele legii. Dar viața omului de azi a trecut foarte mult, de multă vreme, peste limitele legii.

Am fugit din calea bolilor prin uitare de sine

Frica momentului are ca principale cauze: atacul neașteptat, ieșit din normă, al virusului (COVID-19), precaritatea îngrijirii medicale, slabul suport interior pe care ni se dezvoltă grijile și spargerea coerenței sociale. Ne-au preocupat foarte puțin bolile care vin peste noi. N-am dat importanță construirii spitalelor, cercetărilor de laborator, cunoașterii maladiilor. Pe agenda publică – doar povești cu salarii și pensii, reluate la nesfîrșit, duelul în discursuri găunoase ale cîtorva partide neputincioase… Am fugit din calea bolilor prin uitare de sine. Lăsîndu-le să revină, să se extindă, să se comporte virulent în geografii de care nu ne păsa. Nu luam seamă la precaritatea trupului și sufletului nostru. Progresul poate ajuta în lupta cu răul, dar progresul (tehnic) nu elimină răul din lume. Asta se vede acum. Pleacă medicii și, în același timp, toți nenorociții nației fură banul public, ca și cum asta ar fi o realitate cu care trebuie să ne împăcăm. Dar nu aveam decît să ne împăcăm cu cugetul nostru și cu Cel de Sus. Și asta o puteam face prin meditație sau, mă rog, prin rugăciune. Nu am făcut-o.

Omul neputincios

Exercițiul meditației și al întoarcerii spre sine nu-și găsea timp în viața omului. Sistemul de învățămînt, interesul pentru carte și prețuirea pentru cel învățat s-au diminuat foarte mult. A primat filosofia burții, și nu a minții. Ca țară agrară, aveam în tradiție prețuirea unei filosofii a țăranului, cu iubirea pentru pămîntul roditor, încrederea în familie, înscrierea în ritmul anotimpurilor, care, fiecare anotimp, avea farmecul său, respectarea unor ritualuri ce dădeau coerență existenței, prețuirea neamului, admirația pentru popoarele victorioase, tratarea greutăților – obișnuite – cu simțul umorului. Acest mod de a fi – și de a privi lumea – a dispărut, firesc într-un fel, rămas prin colțuri de lume ascunse, la care nu au acces decît cîțiva oameni desprinși din contingent. Dar nu s-a pus nimic în locul acestei filosofii, decît o atitudine slabă, un mod de a fi în esență dezinteresat, dezinteresat de totul, chiar și de propria persoană. Asta a dus la edificarea unui om slab, în fond neputincios. Ideea filosofică menită să amelioreze coerența ființei și a societății a fost ignorată. Mai poate fi cuprinsă lumea de azi în vreo filozofie? Neputînd să-și gîndească ființa, omul de azi nu mai inițiază acorduri ale acesteia. Spiritul „colectiv“ devine un surogat de cafenea. Deși iată că, de exemplu, în parcursul dezastrului, reapare necesitatea luării în considerare a spiritului… comunitar.

Cum e omul neputincios? Cea mai banală caracteristică este dată de faptul că nu-i în stare să se administreze. Să se administreze pe sine. Face alegeri politice lamentabile, deoarece nu se interesează de fundamentarea alegerilor și se lasă foarte ușor influențat, sau dus de nas, de indivizi motivați în alegeri fără mare legătură cu omenescul. Omul neputincios nu este în stare să se gîndească pe sine. Îi e lene să se gîndească pe sine. Îi lasă pe alții să-i gîndească existența și nu sancționează niciodată o asemenea gîndire. Nu-i vorba de o abandonare în seama filosofilor, care gîndesc lumea. E vorba de o abandonare uluitoare în seama precarului. În seama disperării. În „lumea veche“ existau grupuri de coerență socială – familie, neam, sat, oraș/ tîrg, popor, stat. Azi acestea sînt mult diluate și informe. Omul de azi nu-i nici de la sat, nici de la oraș. Între sat și oraș, azi, nu-i mare diferență, există băi cu duș cam peste tot (în lumea civilizată), aducțiuni de apă și canalizare, internet și… asfalt. Dar aceste privilegii nu întăresc coeziunea socială, comunitatea, nu dezvoltă sentimentul comunității. Dimpotrivă, atomizează societatea și îl însingurează pe individ. În asociere cu internetul. Omul de azi mai are oare credință în puterea de a învinge moartea, de a amîna moartea, precum soldatul din romanul pomenit mai sus?

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea lui. Omul de azi, omul neputincios a uitat că „aproapele“ lui are același chip, ca atare același drept la privilegiile acestei lumi. Chiar și dreptul la privilegiul veșniciei sau al mîntuirii. Omul neputincios nu-și găsește puteri și argumente să cerceteze filosofia, literatura, artele, cărțile de știință, cărțile sfinte, ca să afle cîte ceva sau cît mai multe despre chipul său, ca să-și dea seama că în acest chip se oglindește o Instanță Supremă, precum și chipurile din jurul lui, că mai are alături și alte ființe care îi seamănă. Nu-l interesează coerența socială, cum nu-l interesează coerența sinelui, pe care nu mai este curios să-l cerceteze. Și iată cum, în chiar aceste momente, omul care nu are grijă de coerența socială, de sănătatea socială, nu poate să aibă grijă nici de sine. Oamenilor care se distanțau mereu unii de alții, într-un exercițiu social secătuit tot mai mult de omenesc, iată că, Pandemia, printr-o neașteptată ironie sorții, le consfințește „distanța socială“! Omul neputincios ignoră pe cel de lîngă el cu prețul riscării propriei vieți. Pentru că, dacă se îmbolnăvește cel de lîngă el, din cauza lui, atunci va fi amenințată, prin starea celuilalt, propria familie, apropiații, prietenii, tovarășii de muncă. S-a gîndit omul, devenit neputincios, la toate astea? Devenit neputincios prin lăsarea în voia sorții. Chiar a unei sorți ce înaintează pe un bine alcătuit suport tehnic.

Recuperarea trezviei

Nu știm cine a gîndit scenariul acestei pandemii. Și nici dacă e vorba de un „scenariu“. Știrile false năucesc percepția. Putem, eventual, presupune. Vom găsi o anume confirmare la finalul ei. Și, probabil, mult mai tîrziu… Dar iată cum s-au potrivit lucrurile că omului de azi i s-a dat timp de meditație. De multă meditație. Nu de îngurgitare continuă a unor alimente contrafăcute sau a unor știri false venite prin mass media. În goana nebunească prin viață, uneori ți se mai pune vreo piedică, ți se spune: „Stai pe loc și mai meditează la ceea ce faci!“ Literatura, arta plastică, muzica aduc asemenea exemple. Artele acestea creează momente de meditație. Precum cîndva poveștile spuse de bunici sau de străbunici, care amînau (sau aduceau?) somnul serilor, ieșite azi din „economia“ vîrstelor. În viteza vieților, presat de tot felul de urgențe, omul de azi a pierdut obiceiul de a-și acorda răgazul vreunei meditații. Își ia vreun concediu în care încearcă să se refacă din stres stînd la soare sau într-o pălăvrăgeală la o bere. Marile evenimente din viața individului sau a comunității, nunți sau botezuri, serbări onomastice, marcarea marilor sărbători religioase sau naționale s-au cam transformat toate în petreceri nețărmurite!… Se trăiește nețărmurit într-un univers fără măsură, făcînd din „cele ale noastre“ niște preocupări mărunte. Asemenea obiceiuri sunt suspendate temporar. Se pot consuma în intimitatea unei încăperi, a unei locuințe care ne apără ca o ultimă soluție. S-a creat – prin forța unor lucruri derulate mai presus decît viața diurnă – un răgaz de gîndire la propria soartă, de evaluare a vieții, a relațiilor cu lumea în care trăim.

Omului momentului“ i-a fost parafată cerșirea ignorantă a însingurării. S-a vrut singur cu smartphone-ul propriu și performant, iată că i s-a dat această ocazie! Virusul a desăvîrșit distanța dintre oameni!… „Distanța socială“, mai mult decît distanța fizică… Distanță practicată de mult. Acum se poate socializa la nesfîrșit în singurătatea îngrozită a spațiului intim. E bine. Pînă ce un virus se va insinua în pixelii de pe display-uri. Ce s-ar putea însă face acum? Să se profite de timpul recluziunii și să se re-învețe meditația, desigur. Da, da, să stăm și să cugetăm! Nu doar să stăm…, ca ardeleanul din banc. Că tot nu (mai) avem ce face. Dar poate ar mai fi ceva… Precum zis-a Domnul: „Tuturor zic: Privegheați.“ (Mc. XIII; 37). Să ne recuperăm trezvia. Să medităm la soarta noastră, la viața noastră, la oamenii cu care ducem înainte această societate. Putem să luptăm împotriva fricii cu întărirea preocupării de a gîndi la ceea ce sîntem și ce am vrea să fim. Să ne reîncălzim inimile, aici la marginea lumii, unde am ajuns. În „josul“ lumii. Nu-i ușoară reinventarea focului inimii. În această lume în care am transformat zăpada în ploaie de foc, căldura în frig (vezi încălzirea globală), tăcerea în zgomot asurzitor al inimilor înfricoșate. Din moment ce frigul îngrijorărilor ne-a învelit, e greu să ne mai desfacem din platoșa de gheață, după cum se întîmplă cu protagoniștii romancierului chinez la un moment dat: „Într-o zi, după ce s-a întunecat, a început să ningă. O vreme nu s-au auzit zgomotele gloanțelor și ale tunurilor, nu auzeam decît vaietele celor cîteva mii de răniți care stăteau întinși pe pămîntul gol. Ni se părea ba că plîng, ba că rîd, era sunetul pe care-l făceau cei care aproape că înghețaseră. În viața mea nu mai auzisem un zgomot așa înfricoșător, venea în valuri uriașe, care păreau că lovesc trupurile noastre ca o maree. Ningea, dar era prea întuneric și nu vedeam fulgii de zăpadă, însă ne era frig și simțeam cum ne pătrundea umezeala. Stratul acela moale așezat pe mîinile noastre se topea încetișor, dar nu a trecut mult și s-a pus un alt strat, mai gros“.

Să (re)învățăm să viețuim înalt, că atunci și gîndul este mai puternic, cum ar zice Sfântul Teofan Zăvorîtul răspunzînd la întrebările intelectualilor: „Așadar, luptă-te și biruie – îndeamnă Sfîntul, căci dacă te vei pleca (…), îți vei strica rânduielile, îți vei băga tulburare în cuget și în simțăminte, te vei răci, vei bate pasul pe loc. Iar după aceea vor veni chemările ademenitoare ale patimilor, și dacă n-ai să-ți vii în fire ai să cazi în păcatele tale obișnuite“. Și oare această pandemie nu ne-a prins tulburați în cugete și simțăminte, cu rînduielile stricate, bătînd pasul pe loc? Și ce scenariu mai credibil pentru omul de azi ar fi ca, la sfîrșitul „ostilităților“, să revină la păcatele sale obișnuite, nostalgic față de lumea din care l-a smuls pandemia? Și ce ispită irezistibilă și comodă ar fi să cadă într-un scenariu catastrofic, al neputinței învingerii amenințărilor lumii în care trăiește?!… Toate s-ar reașeza într-un făgaș leneș și confortabil. Fără nici o responsabilitate.

Situații-limită

Omul neputincios călătorește – nici umil, nici smerit – mult și cu mai mare viteză prin lume, și nu-și pune problema că, din cauza vitezei s-ar putea izbi de marginile lumii, pe care încă nu le cunoaște și n-o să le cunoască repede, poate niciodată. Răul s-a dovedit capabil să îi stea alături, voiajînd și el cu mijloacele performante de transport. Parcă ar fi prins totul într-un scenariu foarte bine alcătuit, dar a cărui alcătuire nu poate fi deslușită. Fără să se ia seama la experiențele istorice, care ar fi trebuit să inspire opera de a înainta în viitor. Naratorul din Doctor Faustus de Thomas Mann consemna la sfîrșitul poveștii sale: „Germania, cu roșul ofticii în obraji, se clătina amețită pe culmile triumfurilor sale sălbatice, pe cale de a cuceri lumea mulțumită unui pact semnat cu sîngele ei, pe care era hotărîtă să-l țină. Astăzi se prăbușește, sugrumată de demoni, acoperindu-și un ochi cu palma, iar cu celălalt privind, rătăcită, ororile, rostogolindu-se din deznădejde-n deznădejde. Cînd va ajunge oare în fundul abisului? Cînd oare, din paroxismul unei disperări fără scăpare, vor miji – miracol incredibil – zorile speranței? Un om însingurat își împreunează mîinile și rostește: Fie-i Dom nului milă de sărmanele voastre suflete, prietenul meu, patria mea.“ Prietenul și patria au revenit la un alt destin. Azi, omul neputincios nu se află pentru prima dată în fața unei situații-limită. Și nici o națiune, atentă cu destinul ei. Literatura și istoria vin constant cu exemple. Cine le ia în seamă? Îndurarea nu se poate cere prin delegație. Fiecare e chemat să-și cerceteze propriul suflet. La răscruce de gînduri. Gînduri există. Ca și frămîntări. Ai dreptul la opțiune. La care? Dacă în narațiunea germană era consemnată condiția unui popor ajuns în adîncul întunecat al unei existențe, azi o asemenea experiență e trăită la nivel planetar. Are omul neputincios nu mult curaj, dar măcar suficientă rușine pentru a conștientiza ceea ce și-a făcut, lui însuși? De la acest nivel al meditației ar trebui purces în găsirea soluțiilor de ieșire din impas. Impasul care nu e doar de natură medicală.