De-ale doctoratelor

În ce vară, în ce an? / Anii trec ca apa.“ În catedră, la ora de consultații, o tînără absolventă a facultății mă roagă să-i „coordonez“ teza de doctorat. „– Cîte sînteți? – Doar eu … – Să știți că eu nu coordonez decît de la doi în sus.“ Folosirea termenului de „coordonator“ în loc de „conducător“ sau „îndrumător“ persistă enervant pînă astăzi, chiar la oameni din partea cărora n-ar fi fost de așteptat. Ignor izvorul acestei improprietăți flagrante, dar presupun că ar putea fi în vreun vechi regulament al doctoratului, emis cîndva de minister. O altă ipoteză evocă vremea cînd mulți șefi de institute, unii chiar academicieni, nu se prea ilustrau prin lucrări proprii, dar „coordonau“ cu hărnicie, prefațînd, în volume colective, lucrările altora. De aici, transferul spre tezele de doctorat se putea face lesne. Mă întreb pînă cînd vom mai zice anapoda „coordonator“ în loc de „conducător“. Pe Calea Moșilor, în vitrina unei legătorii de cărți, erau expuse cîteva lucrări de doctorat, cu titluri în ambele variante. Intru și îi spun meșterului : „ – Corect e numai «conducător științific», nu și «coordonator». – Domnule, eu scriu așa cum îmi cere clientul.“ Mai puteam să-i reproșez ceva?

O voce interioară încearcă să mă consoleze : asta-i pentru tine problema gravă a doctoratelor, cînd frauda în materie a atins proporții fabuloase ? Cînd titlul se cumpără cu bani peșin de la instituții specializate, dintre care una a dobîndit pe merit denumirea de „Caritas al diplomelor“? Mai grav e faptul că însuși Ministerul Afacerilor Interne tutelează unele fîntîni ale științei, din care curg cu nemiluita hrisoave imprimate fastuos, cu iscălituri fudule și peceți nec plus ultra. Vei fi cumva considerat misogin dacă socotești că prea multe membre ale sexului frumos se arată preocupate de ordinea publică și obțin doctorate în domeniu?

Altă bizarerie, mai tenebroasă decît precedenta : cînd au timp să-și întocmească tezele de doctorat oameni aflați în funcții publice, care le ocupă întreaga zi de lucru ? O întrebare pe care chiar membrii comisiilor de doctorat ar fi fost obligați să o pună, dar pe care, simptomatic, nu au pus-o niciodată. Orice om care a alcătuit onest o teză doctorală știe cîtă muncă presupune documentarea, adunarea și ordonarea materialului, apoi redactarea propriu-zisă, punerea la punct sub îndrumarea conducătorului, imprimarea, corectura, recrutarea referenților externi etc., etc. Toate aceste treburi anoste sînt eludate în cazul candidaților cu ștaif sau cu dare de mînă, încropirea tezei fiind încredințată unui „negru“, care copiază din diverse surse ceea ce el însuși nu pricepe decît pe jumătate, dacă nu cumva preia lucrarea gata făcută de la un alt membru al cooperativei clandestine.

Cînd a izbucnit scandalul cu doctoratul lui Victor Ponta, se știe cîte ilegalități și trucuri imunde s-au pus în mișcare pentru a ascunde gunoiul sub preș. A intervenit pe micul ecran însăși neobosita Ecaterina Andronescu, declarînd candid că ea nu e specialistă în drept, dar oameni abilitați în domeniu i-ar fi spus că, la ei, totul trebuie reprodus aidoma. Cum adică?! Textele juridice – desigur, dar nicidecum exegeza dedicată lor. Imprudența micului Titulescu a fost să-și tipărească teza, altminteri nu intra pe mîna jurnaliștilor indiscreți. Și ce să vezi? În timp ce întîiul conducător al lucrării se pocăia la răcoare, înlocuitorul său prefațează elogios volumul, deși o parte consistentă a textului era copiată dintr-o carte a sa. Complicitățile frauduloase atingeau astfel o cotă incredibilă, frizînd de-a dreptul Codul Penal. De curînd, titlul de doctor i-a fost anulat definitiv lui V.P. Dar cîți alți beneficiari ai unor aranjamente crapuloase nu-l afișează în continuare? Și lui Gabriel Oprea i s-a retras recent calitatea de conducător de doctorate. Cei unși de el cu mirul științei rămîn însă cu coronița pe creștet. La ce le servește oare împopoțonarea cu un titlu dubios? Mister. Mister adînc. În principiu, doctoratul presupune desfășurarea unei activități de cercetare și inovație atît înainte, cît și după obținerea titlului. Nu cunosc niciun asemenea caz în tagma doctorilor postdecembriști aflați sub stigmatul unor dubii rezonabile, altfel spus – al prezumției de vinovăție.

Din nou, vocea interioară își propune să mă consoleze, prin intermediul unui articol al lui G. Călinescu, Doctoratul în Salamanca1, din care aflăm că, pînă prin veacul al XVIII – lea, în ajunul obţinerii titlului, doctorandul „dădea masă mare acasă la el. Desigur că atunci cînd acesta era nobil și bogat, luxul devenea o exhibiție de clasă socială. A doua zi se proceda cu mare aparat în catedrală la conferirea gradului. Seara, noul doctor oferea o «corrida» de tauri în piața orașului, la care asista toată Universitatea. Obrazul mai obliga pe doctor să arunce poporului bani și bomboane. […] Toate acestea costau, cum îți închipui, atît de scump încît s-a ivit obiceiul ca mai mulți candidați la un grad să-și ia titlul în aceeași zi, spre a divide cheltuiala.“

O tempora, o mores ! Astăzi, festivitățile de rigoare se consumă în cerc închis, cu sute de invitați din aceeași lume a lustrului efemer și suspect, în „locații“ bine păzite de privirile vulgului. Cînd se va scrie istoria doctoratelor postdecembriste, un capitol distinct va trebui să descrie ospețele oferite de proaspeții titulari, cu atît mai opulente cu cît noul doctor era mai străin de tema lucrării sale.

P.S. În actuala conjunctură, prima menţionare a cărţii lui Xavier de Maistre Voyage autour de ma chambre s-a produs în articolul Autour de mes chambres, România literară, nr. 19, 8 mai 2020, p.3.