Miha s-a așezat lângă mine. Nu știa cum să înceapă. Ne cunoșteam destul de bine acum, pentru a putea porni o discuție lăsată ieri în coadă de pește și reîncepută azi de acolo de unde i-am pus punct cu o zi înainte. Cred, totuși, că nici nu prea am stat de vorbă vreodată, așa cum stau cunoscuții, în afară de ultima vreme, după ce a ieșit la pensie. Mai curând ne salutam din mers sau uneori, din cauză că el nu prea împrăștia privirile în jurul lui când mergea pe stradă, nici nu ne salutam sau nu răspundea la salutul meu amabil. Am aflat mai târziu că, în privința salutului reciproc, el avea un principiu de la care nu se abătea: dacă saluta pe cineva cunoscut și acesta nu-i răspundea, nu-l mai onora cu gestul lui niciodată, dar dacă acel ins, cu ocazia altei întâlniri ulterioare, îl saluta, o făcea și el, dar cu vizibile rezerve. Avea o întreagă teorie în această privință.
Eram în parc și îmi lăsam gândurile să lenevească. M-am așezat pe banca de sub gorunul bătrân, aleasă de Miha, când a stabilit întâlnirea de azi, unde, până la sosirea lui, puteam citi ziarul local pe care mi l-a plasat o fetiță, vânzătoare ambulantă, care m-a rugat frumos să-i cumpăr un ziar să-și ia și ea o înghețată de la chioșcul de lângă scările de peste lac, tonetă căreia îi tot dăduse târcoale de ceva vreme. Era prost îmbrăcată, cu niște teniși rupți în picioare, cu părul neîngrijit, dar creț, cu inele ca de aur în bătaia soarelui. Era unul dintre acei copii ai străzii, abandonați de părinți sau lăsați slobozi pe stradă, ca niște câini maidanezi, care trebuiau să-și găsească singuri de mâncare. I-am dat zece lei. A făcut ochii mari. Mi-a întins ziarul. Mi-a spus, fără să o întreb, că o chema Estera. Mai avea încă doi frați, unul mai mare, care lucra la o brutărie, salahor, iar altul mai mic de care ea avea grijă. Părinții erau plecați la lucru în Germania, iar bunicii erau bolnavi. Tot ea avea grijă de ei. O să le ducă și lor câte o înghețată.
Când a apărut Miha și s-a așezat lângă mine pe bancă, tocmai încheiasem scurtul dialog cu acea fetiță, pe care aș fi vrut să o mai întreb câte ceva, dar o s-o fac altădată, pentru că o voi găsi și mâine și în altă zi, negreșit, în parc, la treabă, vânzând ziare, lângă toneta de înghețată.
Miha se simțea jenat. Nu avea nici un motiv, după cele discutate ieri, când, la plecare, mi-a spus că vrea să-mi spună o poveste despre familia lui. Nu bănuiam câtuși de puțin ce fel de poveste avea de gând să-mi spună. Eu nu găseam nici un motiv să-l întreb ce mai face. Este o întrebare pe care nu o suport când mi se pune, nici nu răspund la ea, pentru că de cele mai multe ori cei care primesc această întrebare nu răspund exact, ori dau drumul unui automatism verbal, ceea ce nu-mi stă în fire, ori cei care o pun o fac dintr-o totală lipsă de curiozitate, așa pur și simplu, să spună și ei ceva. Nu-l bănuiam pasionat de istorie, de cercetarea acesteia în ceea ce însemna ștergerea de praf a arhivelor din oraș și de aiurea, pe unde îl trimiteau informațiile descoperite și care-l interesau până la detaliu. Îl știam de pe teren, când făcea diverse măsurători de topometrie și geodezie, pe acolo pe unde urma să treacă un viitor drum, să se facă un pod sau să se facă un bloc, o casă sau un amplasament industrial. Asta când acestea se mai făceau. Nici atunci nu era prea vorbăreț. Nu mă gândeam pe atunci la o posibilă relație de amiciție cu el pe viitor. Dar uite că acum s-a așezat pe bancă lângă mine și, după unele ezitări, a început să-mi depene ceea ce cu câteva zile în urmă a încercat să-mi schițeze ca intenție, el în fond fiind deja bine angajat în acest proiect ce ținea strict de familia lui și mai puțin de interesele mele de jurnalist de investigație. Mult mai târziu mi-am dat seama care i-a fost scopul acestei întâlniri cu mine.
(…)
Vocea lui Miha, ieșită parcă dintr-o pâlnie catifelată, înfundată, în acea lumină a becului din apropiere, peste care cădea bolta cerească plină de stele și un Crai Nou, lună în primul pătrar, spre care mi-am lăsat alungați ochii, foindu-mă ușor pe banca ale cărei scânduri vopsite maron îmi tociseră fesele, continua să lege povestea familiei lui, ca într-o cronică pe care trebuia să mi-o spună astfel mie, cel care trebuia să fac ceva cu această poveste. Habar nu aveam ce, dar se însuma preocupărilor mele din ultima vreme. Ajunsese destul de departe, dar când își mai aducea aminte de câte o întâmplare a unui străbunic, pe care a uitat-o, revenea și o lega cumva de ceea ce-mi povestea în acel moment.
– Dumitru, tata, în același nume cu fiul lui Efrem, din stirpea căruia mă trag, care l-a avut ca prim fiu pe Gheorghe Jidanul, din care s-a tras Mihai, tatăl lui Eraclie, care l-a avut ca singur urmaș pe Gheorghe, bunicul mort în război, s-a întors după o lună și jumătate din Germania cu o bucurie a revederii casei, bucurie pe care mama o ținea minte și acum când își aducea aminte de ceea ce i-a povestit acesta când s-au cunoscut în piața din oraș, când aceasta a venit cu zarzavaturi de vânzare, pentru a-și face rost de bani pentru cele necesare și când, apoi, s-a fotografiat la atelierul lui Eduard Huber, din centrul orașului, așa cum scria pe firma acestuia de la intrare, în apropierea casei lui Dumitru. O întâmplare pe care Maria a pus-o numai în seama lui Dumnezeu.
Dumitru s-a tot învârtit, în acea zi, în jurul mesei la care aceasta avea câteva grămăjoare de pătrunjel, leuștean și mărar, câteva ouă și un caș mare, pe care tatăl ei, Gheorghe Roban, cu oi multe în stâna din Putreda, i l-a dat pentru a-și lua și ea cele necesare, că se făcuse fată mare, de aproape șaptesprezece ani, vârstă la care unele fete din sat își găsiseră pereche, deși războiul îi luase pe cei mai vrednici și i-a dus departe. Unele se grăbeau să se mărite, să nu rămână fete bătrâne, chiar dacă abia de le mijise părul pe pubis, iar sânii le erau cât niște mere, cu sfârcurile cât bobul de porumb. Maria nu se grăbea, deși casa lor era cam aglomerată și un loc eliberat ar mai fi ușurat din greutățile casei. Nici nu prea avea pe cine alege în sat. Pe la poarta lor nu mai treceau flăcăi, iar la sărbătorile de iarnă, cetele de haiduci, bandele, jocurile de căiuți și cele de capre, urșii și țiganii, mascații se răriseră, iar cei care le practicau erau copii, cruzi, din care nu putea alege nimic. De regulă, în bandele de haiduci, cum era Banda lui Jianu sau cea a lui Bujor, cele care se făceau pe Valea Velniței în ajunul Anului Nou, erau flăcăi care mergeau pe la casele cu fete mari, pentru a pune ochii pe cele mai frumoase și gata de a se mărita. Acum însă era război și flăcăii erau cu toții plecați. Fetele erau multe și avide să-și găsească aleșii pe unde se putea.
Maria nu a venit la târg să-și găsească alesul, dar Dumnezeu i l-a adus în cale pe Dumitru, fiul lui Gheorghe, nepotul lui Eraclie, orășean cu școală începută în Germania, bine îmbrăcat, fiu de primar plecat în război, cu casa părinților în apropierea pieței. Nu-i ardea, firește, nici lui de însurătoare, dar avea nevoie de o prietenă frumoasă, cu care să se poată întâlni, să-și umple timpul și poate viitorul cu ea. În oraș erau destule fete, unele arvunite deja, cu gândul la logodnicii lor plecați în război, altele disponibile, dar nu de seama lui, iar cele mai multe din alte neamuri, fie evreice cele mai numeroase, ori lipovence, polace sau armence. El știa cum sunt cele străine, că le văzuse și la Berlin. Nu-l interesau. Știa de la bunicul lui, Eraclie, care la rândul lui știa de la Mihai și acesta de la Gheorghe Jidanul, că nu trebuie să se mai amestece cu alt fel de sânge neamul lui. Multe din fetele din oraș erau frumoase și unele chiar se gândeau că ar fi bine să intre în familia Palade, una de frumoasă tradiție în oraș. Dar parcă pe Dumitru, ca și de altfel pe tatăl lui, Gheorghe, îl trăgea ața spre fetele curate și frumoase de la țară. Și Dum nezeu i-a adus-o pe Maria, în piață, în acea zi, de undeva din- tr-un sat din apro piere. Și de acolo a început totul.
Timid, dar cu un aer sigur pe el, de tânăr care a văzut lumea, și nu orice lume, ci cea de acolo de unde a început noua ordine a omenirii, sub dictatura lui Hitler, Dumitru s-a apropiat de masa Mariei. Aceasta, aprinsă la față de soare, l-a întrebat dacă vrea să cumpere ceva. Dumitru i-a spus că l-ar interesa doar să stea de vorbă, să știe de unde e, câți ani are și dacă vrea să-i fie prietenă. Maria s-a înroșit și mai tare și, de fâstâceală, era gata să-și înghită limba. Lui Dumitru i-a trecut timiditatea, când a văzut câtă sinceritate poate fi pe chipul unei fete de la țară, frumos îmbrăcată. Maria nu știa ce să-i răspundă, dar în final i-a spus că dacă o va mai vedea și altă dată în piață, și o să mai vrea să-i fie prietenă, să o întrebe că ea îi va răspunde. Și Dumitru a stat cu ea până ce aceasta și-a vândut marfa și a plecat.
Peste o săptămînă a văzut-o iarăși în piață, însoțită de o prietenă, ambele îmbrăcate frumos, cu coronițe înflorate pe cap, în ii și bundițe, îngrijite, la masa cărora se înghesuiau cei mai mulți să le cumpere verdețurile și ceea ce mai aveau.
Dumitru s-a apropiat de masa lor și Maria, când l-a văzut, i-a zâmbit, de parcă l-ar fi cunoscut de o viață, vrând să-i arate prietenei ei că povestea ei este adevărată și că Făt-Frumosul ei este unul adevărat. A întrebat-o dacă vrea să-i fie prietenă, așa cum le-a fost învoiala. Maria nu i-a răspuns pe loc, în timp ce prietena ei o ghiontea să spună că da, că dacă nu vrea ea, îi oferă ea prietenia. Era și aceea fată frumoasă, am cunoscut-o – mi-a spus Miha –, fiind cea mai bună prietenă a mamei. Și Maria i-a spus că ar vrea să-i arate unde este un atelier fotografic, că ar vrea să facă o fotografie cu prietena ei. După ce au terminat de vândut ceea ce aveau, destulă marfă, pe care au făcut bani frumoși, Dumitru le-a dus la atelierul din apropierea casei lui, la Domnul Huber, care-l cunoștea foarte bine pe fiul primarului plecat în război – așa i se spunea lui Dumitru de mai toți cei care l-au cunoscut pe Gheorghe Palade, un om bun, pe care-l regretau. Dumitru l-a rugat pe Domnul Huber, un evreu cu nasul mare și coroiat, roșu-vișiniu la față, mereu pus pe glume, să-i facă prietenei lui o fotografie specială, așa cum dorește, la fel și prietenei ei. Și s-au fotografiat împreună și fiecare pe rând, iar la o săptămână urmau să vină să ia fotografiile. Apoi Dumitru, cu mari insistențe și codeli ale fetelor, mai ales din partea Mariei, care dorea să-l țină în corzi pe posibilul ei prieten, le-a dus la o cofetărie din apropiere și le-a oferit câte o prăjitură și câte un pahar cu sirop de trandafiri.
Dumitru, între timp, l-a rugat pe fotograf să-i facă și lui un exemplar – din fotografia celei mai frumoase, Domnule Huber, că e prietena mea! –, că îi plătește, dar să nu-i spună prietenei lui de acest secret al lui. Cum să-i spun, ștrulubaticule, că văd că-ți ard ochii după ea – i-a spus fotograful, care le-a aranjat pe cele două cliente, să iasă cât mai frumoase în poze.
Când Maria a venit după o săptămână și a luat fotografiile, Dumitru a așteptat-o și a mai întrebat-o încă o dată dacă vrea să-i fie prietenă. Era singură și i-a spus că încă nu are încredere în el și dacă vrea poate veni la ea, la Valea Velniței, la douăzeci de poște de oraș, când dorește, și acolo o să-i spună, după ce o să vadă ce fel de familie are, dacă vrea el să-i fie prieten. Știa bine locul, acolo fusese și tatăl lui administrator de plasă. A fost de câteva ori prin pădurile din împrejurimi, pe la bunica din Jorovlea, prin pădurile Gavrileștilor. O să meargă, desigur. Și așa a și făcut, nu peste mult timp, pentru că inima lui nu mai avea liniște în piept dacă nu o vedea la câteva zile pe Maria.
Maria nu a mai apărut în piață un timp și acest lucru deja îi dădea lui Dumitru de bănuit că ceva s-a întâmplat cu ea. Însă Maria înadins nu a mai venit, să-l încerce pe acesta dacă a spus adevărul, că îi place de ea, că ar vrea să-i fie prietenă, nu doar așa, pentru o zi, ci pentru toată viața. El spera ca Maria să înțeleagă vorbele lui.
Când a ajuns la Valea Velniței, după câteva căutări pe la diverse case, Dumitru a dat și peste casa lui Gheorghe Roban, o casă cu cerdac înalt, cu scări de lemn, pe care, ca să ajungi la ușa de la intrare, trebuia să urci șapte trepte. Era sărbătoare, 15 august, Sfânta Marie Mare, hram în oraș, la Adormirea Maicii Domnului. Dar el nu era acolo cu frații și surorile lui, cu mama, ci la Valea Velniței, la poarta Mariei. Curtea era goală. Toți erau în spatele casei, la râmnic, în jurul unei mese mari, cu un lăutar alături, pe care Gheorghe Roban îl primea de fiecare dată la sărbătorile de peste an, să-i cânte Eu sunt Barbu Lăutaru. Auzind lătratul agitat al câinelui, Petru s-a dus să vadă cine e. Și așa l-a văzut pentru prima dată pe Dumitru, cel care urma să-i fie cumnat, dar mult mai târziu, după ce acesta va veni din prizonierat.
Petru l-a invitat să intre în curte și l-a prezentat celor de la masa din grădină, la care lăutarul atunci făcea o pauză – o masă plină cu toți ai casei, cu bucate pe ea, însă destul de tăcută. Când l-a văzut, Maria s-a făcut roșie la față ca sfecla. Tatăl ei s-a uitat la ea, fără să-i spună ceva, înțelegând că musafirul este achiziția ei din drumurile făcute la piață în oraș. L-a invitat la masă. Dumitru s-a așezat undeva la margine și și-a spus motivul vizitei, cine este, și că a venit cu o șaretă, pe care bunicul lui o avea închiriată unor surugii, care făceau astfel de cărăușii mai lungi. Dar cine ești tu de-ți permiți să vii cu șareta tocmai aici de la oraș? l-a întrebat bunicul. Dumitru i-a spus că este fiul primarului din oraș, plecat acum în război. Ia uite ce noroc pe tine – i-a spus acesta, care a fentat înrolarea, rămânând acasă să-și îngrijească familia sa numeroasă.
Maria s-a făcut mică, ascunsă după umerii lui Toader, care trăgea cu coada ochiului la intrus, și de acolo fura câte o privire spre ochii lui Dumitru, care, la rândul ei, îi căuta privirea. Nu părea speriată, dar oarecum rușinată, că nu le-a spus nimic părinților. Saveta s-a bucurat cel mai mult și i-a plăcut din prima de viitorul ginere, cu care s-a împăcat de minune când făcea deja parte din familia ei.
De atunci, în fiecare duminică, Dumitru era prezent la Valea Velniței, iar când Maria venea în oraș cu treburi, fie singură, fie cu prietena ei sau însoțită de vreun frate ori de sora mai mică, Sandrina, se întâlneau și se plimbau prin grădina publică. Atunci, la una din întâlniri, ca semn al prieteniei pe care i-a oferit-o, Maria i-a dat lui Dumitru o batistă de buzunar din pânză albă, înflorată, cusută de mâna ei. A fost legământul lor de logodnă. Doar privirile lor au înțeles acest lucru și acel moment a însemnat și aleanul lui Dumitru cât a fost plecat departe de ea. Vremea nu era prielnică unor astfel de întâlniri, dar dragostea lor nu ținea de ceea ce războiul din Est anunța a se petrece curând și pe aici.
Nu peste mult timp chiar așa a fost. Rușii au întors războiul și se îndreptau spre Vest. Veștile de acolo nu erau deloc bune, iar lumea din oraș a început să se agite, să se pregătească de refugiu. Ecourile din oraș au devenit în acele zile premergătoare ruperii frontului de la Iași neîncăpătoare și foarte utile. Chiar și canalizarea a fost ocupată atunci când tunurile băteau la intrarea dinspre Bariera Sulița.
Eraclie s-a adăpostit și el în beciul casei, unul foarte mare, pe două nivele, în care, când au trecut prin oraș grupele SS, să caute evrei, pentru a-i duce în lagărele de exterminare, i-a ascuns și i-a ocrotit, așa cum au făcut toți cei din oraș, folosindu-se de galeriile secrete ale orașului, așa încât evreii din târg au fost atunci cu toții salvați. Asediul orașului a durat puține zile, că armata germană se grăbea spre Kremlin, acolo unde dorea să așeze în locul steagului roșu pe cel cu zvastică. Orașul fiind liniștit, trupele de supraveghere au fost puține și formate din jandarmi de-ai locului, care răspundeau unor ordine ce veneau de la Cartierul General din Iași sau direct de la Statul Major de la București. Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, făcut de soldații aliați, s-a finalizat cu mulți morți. Atunci Gheorghe, care încă nu era încorporat, ca primar al orașului, împreună cu fiul lui, Dumitru și alți orășeni, la îndemnul lui Eraclie, au însemnat toate casele evreiești din oraș cu cruce, ca și cum acolo ar fi locuit români, așa cum a făcut și pe zidurile caselor lor. Operațiunea a fost generalizată și prin satele din apropiere, la Sulița, la Frumușica sau Ștefănești, unde locuiau mulți evrei.
Când a plecat de acasă, în acea mașină, însoțit de Stamate, Gheorghe s-a rugat să nu ajungă în Regimentul 13 Dorobanți, care era sub comanda generalului Gheorghe Stavrescu, sau în detașamentul locotent-colonelului Gheorghe Barozzi, ori a maio rului Gheorghe Scriban, căruia i se mai spunea Popa. Despre aceștia circulau printre recruți cele mai crunte povești despre nenorocirile de la Iași din acele zile.
Dumitru, după ce și-a văzut pe ai lui adăpostiți în beciurile casei, în miez de noapte, cu o bocceluță la el, împreună cu Chiril, pe jos, au decis să fugă înspre munți. Să ai grijă, mamă, i-a spus Maria, să te întorci sănătos, întreg, că de Gheorghe nu mai știu nimic, tu ești acum capul familiei. Eraclie, cu un tremur în glas, din patul lui de bătrânețe, i-a spus că nu vrea să moară până nu-l vede la casa lui. Alexandrina l-a condus până la ușă, l-a sărutat pe obraz și i-a spus să plece cu Dumnezeu, că numai El îl mai poate apăra.
A trecut pe la Valea Velniței, unde Gheorghe Roban, cu spaima războiului de care a fugit cum a știut el mai bine, văzându-se că nu va avea scăpare de el, a săpat pentru toți ai casei, un pic mai sus de râmnic, în livadă, o groapă adâncă și lată, cât să încapă toate fetele lui și feciorii, cărora le dăduseră bine tuleiele, pe care a acoperit-o cu lodve late, peste care a pus stuf și pământ, iar deasupra, brazde de iarbă, special săpate înainte de a face groapa, încât să nu se observe nimic. Armata, în retragere, săpase și ea tranșee de apărare în lunca Miletinului, printre răchitele boștiroase, în vreme ce dincolo de Cerbu și Cotu, pe linia Gornit-Movila Părului-Uriceni-Poiana-Palanca, tunurile scoteau gemete de groază. Gheorghe nu putea părăsi casa, că ar fi dat de bănuit soldaților ruși, care făceau deja prăpăd prin satele vecine ocupate în urma retragerii armatei germane.
Era început de primăvară și orașul era deja ocupat de soldații ruși, care au intrat pe la Siret, eliberând de ocupația germană și română, cum au spus, deja Cernăuții și toată Moldova de dincolo de Prut. Retragerea soldaților români pe la Dorohoi a fost una a umilinței totale.
Dumitru și Chiril au ajuns la poarta lui Gheor ghe Roban. Era spre ora trei de dimineață. A bătut în poartă. Câinele a început să latre, iar stăpânul casei, care nu avea somn, ci asculta din patul lui, lângă Saveta, rafalele mitralierelor care băteau deja pe Valea Lupului, a ieșit cu un lampion în mână să vadă cine este. Îi era teamă să nu fie soldați ruși. Nu erau. Era Dumitru, însoțit de prietenul lui, Chiril. Dumitru a întrebat de Maria, că vrea să o vadă înainte de a pleca în refugiu, că așa le-a spus autoritățile tuturor băieților ca ei, să fugă în munți, să se ascundă, departe, în munții Neamțului, să scape, că e nevoie de ei după război, că ar fi bine să fugă și băieții lui. L-a dus în grădină și i-a spus: E sub pământ; acolo nu o vor căuta rușii. Dumitru s-a dus spre locul în care a fost săpată groapa și unde erau ascunși toți ai casei. Doar Gheorghe putea face semnul de recunoaștere de către cei din groapoă. După semnul lui, s-a desprins o brazdă de iarbă și s-a auzit o voce. Era vocea lui Petru. A recunoscut-o. Gheorghe i-a spus că Dumitru vrea să vorbească cu Maria. Aceasta a scos capul l-a iveală și l-a privit în lumina lampionului pe Dumitru. Acesta i-a spus că pleacă în refugiu, că se va întoarce, să îl aștepte, oricât ar lipsi, că el va veni și o va lua de nevastă. Atât. Maria ar fi vrut să-i atingă fața, să-l sărute, dar ochii tatălui și cei ai lui Petru, lipiți de privirile lui Dumitru, cât și bubuiturile de tun din apropiere au speriat-o și i-a spus iubitului ei să fugă, cât mai departe, să fugă, să nu se uite înapoi, iar când totul se va termina, să vină, că ea îl așteaptă. Și Gheorghe a așezat brazda la loc, i-a strâns mâna lui Dumitru și i-a spus să se ducă cu Domnul. La insistențele lui Dumitru pentru a-i lua pe Petru și Toader cu ei, Gheorghe a spus: mai bine să-i îngrop eu aici, decât să-și bată joc rușii de ei pe unde dracu’ i-o înțărca! Și dus a fost, prin pădurile de la Palanca, peste cele ale Tudorei și Dolhascăi, luând-o spre Mălini și de acolo spre Crucea Talienilor, unde știau că sunt adăposturi în văile Sabasei și Borcutului și unde se îndreptau mai toți refugiații din acele locuri.
Mama mi-a povestit totul cu lux de amănunte de mai multe ori – mi-a spus Miha, care dorea ca eu să știu că totul este verosimil.
Această destăinuire a lui Miha, așa mi se părea, că sună ca o destăinuire lungă pe care mi-o făcea mie ca unui om de încredere, mi-a adus aminte și de cele spuse de Hilde în una din casetele ei, când, după întâmplarea din pădure și după plecarea lui Karl în război, l-a adus pe Oleg Ivanițki acasă, i l-a prezentat mamei, care, bucuroasă că va avea un bărbat prin curte și la treburile de la saivane, l-a acceptat. Hilde i-a spus că-l place și că îl vrea de bărbat. Simone i-a spus să aibă răbdare, să nu cadă în greșeală, până se va întoarce tatăl ei din război. Și a trecut destul de mult timp până ce Karl a revenit acasă și l-a găsit în curte pe Oleg, care, în tot acest timp, a știut să se facă apreciat de Simone. Și doar așa Karl, care avea alt plan cu Hilde, a căzut de acord cu viitorul ginere. În plus nici vremurile nu mai erau ca altădată.
Oleg știa să-i țină partea Simonei, care o strunea pe Hilde, care, de dor față de darurile trupești ale acestuia, îi sărea în cap, îl săruta, îl provoca. El se sfia, ceea ce-i dădea de înțeles Simonei că este un băiat bun, de viitor. Însă cum nici ea nu era o femeie urâtă, încă în putere, atrăgătoare, în toate peripețiile ei pe unde avea de verificat treburile fermei, Simone se uita la Oleg cu ochi galeși, gata să-i facă loc în viața ei. Dar a rezistat și i l-a lăsat Hildei pe cel care o va trăda în chiar ziua nunții pe aceasta.
Cât au trecut armatele germane pe valea Moldovei, peste munți, în retragere, Oleg a stat ascuns, a fugit și pe la Sadova, unde a dat de Ilinca, oferindu-și astfel o portiță de refugiu, în caz că va pica în păcat în casa lui Karl Walter. Simone îl ademenea, dar și-l ținea la distanță. De Hilde nu se putea apropia mai mult, că aceasta i-ar fi sărit în cap, l-ar fi înfierbântat și ar fi greșit. Așa că, atunci când îi era dor de o femeie, se ducea la Sadova, unde o găsea pe Ilinca, de care se îndrăgostise, fără să-i arate ceva acesteia, iar când aceasta nu i se oferea, găsea tot felul de femei vădane, care îi deschideau ușile la orice oră. Toate dealurile din acele împrejurimi erau ale lui. Și aceste lucruri le-a aflat Hilde mai târziu, după ce a fugit acesta și ea a încercat să-l aducă acasă, de la chiar acele femei, care doreau să o alunge pe nemțoaică și să și-l păstreze pentru ele pe Oleg. Însă Oleg se gândea și la avuțiile acelor femei, iar cea mai avută dintre toate era Hilde, așa că tot la ea se va întoarce, nu o dată, ci de mai multe ori, acceptat, certat fie de Karl, fie de Simone, și iertat de Hilde. (…) l
Fragment din romanul Schisme (o tragedie românească), în pregătire