Pe la finele lunii septembrie a acestui an, odată cu apropierea toamnei și a momentului deschiderii școlilor, au început în Franța manifestații violente cu zeci de mii de participanți. Semnalul l-a dat Parisul, capitala mondială a contestatarilor, iar mișcările s-au extins rapid în principalele orașe ale țării.
Începutul l-a făcut cel mai tânăr fragment al societății, liceenii parizieni. Stăpâniți de furie destructivă, junii contestatari au început să dea foc la magazine și la mașini, să blocheze străzile, și mai ales să se răzbune pe școlile unde învățau, pe liceele înseși. Instalațiile interioare ale acestora au fost distruse, băncile din clase aruncate prin ferestrele închise, totul culminând cu tentativa de a incedia clădirile școlilor, ale edificiilor unde, în principiu, ar fi trebuit să învețe.
Revolta tinerilor a luat pe nepregătite toate instanțele oficiale franceze. În câteva zile, știrea despre răscoala liceenilor din Franța a făcut înconjurul Europei, apoi al lumii; de câteva săptămâni, probleme cândva arzătoare precum războiul din Ucraina, închiderea strâmtorii Ormuz ori prețul petrolului au trecut pe planul al doilea: prima pagină a început să fie ocupată de figurile imberbe ale răsculaților parizieni.
Jurnaliștii au vrut să știe care sunt revendicările tinerilor elevi, din moment ce ei acționează cu atâta violență. Or, aici au început dificultățile, pentru că tinerii revoltați nu aveau de fapt nicio revendicare serioasă. Dincolo de dorința de a distruge și de a face scandal nu se afla nimic cât de cât rezonabil. Când jurnaliștii i-au obligat totuși pe unii dintre conducătorii mișcării să formuleze câteva revendicări, ei au inventat câteva – măcar așa, de ochii lumii!
Au afirmat că protestele au drept motiv lipsa mijloacelor materiale din școli. (S-a renunțat rapid la această revendicare, pentru că școlile din Franța sunt dotate material ca nicăieri în altă parte). Alții au afirmat că protestează contra discriminării rasiale și sociale din anumite licee. (S-a renunțat rapid și la această doleanță, pentru că în liceele franceze elevii de indiferent ce culoare și religie învață dintotdeauna în aceleași clase).
Revendicarea adevărată, universală și imperativă, aflată pe buzele liceenilor mânioși, a fost însă următoarea: să se desființeze temele pentru acasă, să se renunțe la note, la examene și la celelalte relicve ale unui învățământ reacționar. Să se creeze un „liceu popular“.
Revolta liceenilor era o ocazie mult prea frumoasă pentru a nu fi recuperată de extrema-stângă, de sindicatele urmașe ale fostului partid comunist. S-au atașat instinctiv și ele mișcării școlarilor, s-au amestecat în convoaiele liceenilor, au reînceput să strige sus și tare.
La primele manifestații comune liceeni – sindicaliști, după intonarea lozincilor cunoscute, ceremonia se încheie în mod muzical, în sunetele Internaționalei. Vă mai amintiți? Era acel imn care a servit un timp drept imn de stat al răposatei Uniuni Sovietice și care a fost cântat de comuniștii din întreaga lume. Acest imn a însoțit existența a milioane de prizonieri din Gulag, a fost de fapt imnul Gulagului. Cântat astăzi în Place de la République din Paris, el amintește că Răul nu moare niciodată, oricâte înfrângeri ar suferi de-a lungul istoriei.