Călătoria
Un om urcă Țicăul…
Plouă!
Printre picături,
este nespus de singur;
parcă i se vede și durerea,
ieșindu-i prin haine
ca de sub frunze o stranie floare
stăpânită de taine
pur mirositoare.
Deodată se face întuneric;
întreg Țicăul
i se pare un leagăn himeric.
Anevoios mai înaintează…
Deasupra Sărăriei
surprinde cum trece o rază;
când, tulburat, o atinge,
brusc, în plină noapte,
se face amiază…
Și-ncepe a ninge.