Din mitologia elenă știm că Hypnos și Thanatos erau frați. Deci zeul somnului și cel al morții erau rude de gradul întâi. Ne vine să zâmbim, dar imediat ne dăm seama că relația aceasta conține sensuri amețitoare. De fapt, ce înseamnă? În două vorbe, calea spre misterul morții este făurită din materia viselor. Cu alte cuvinte, doar prin vise și, bineînțeles, nu orice fel de vise, putem să ne apropiem de o realitate care altfel ne e inaccesibilă.
Oamenii credincioși o să mă contrazică vehement, obiectând că aici onirismul nu are niciun amestec, că numai și numai Biserica decide ce raporturi avem noi cu moartea, că doar de aceea există rituri funerare, parastase, pomeni. Așadar, tot ceea ce ne învață distinsa instituție eclezială și mai ales neprețuiții ei slujitori ne e de folos și ne-ar fi de ajuns. Parcă-i aud pe popii care mă pândesc după colț: tovarășe, nu cerceta lucruri ce nu le poți înțelege! Lasă-le așa cum sunt și sprijină-te pe noi care prin rugăciunile noastre te ajutăm să te raportezi la moarte într-un mod civilizat. Cât despre neamurile matale care nu mai sunt în viață, nicio grijă, tot noi ne ocupăm de ele ca să le fie bine dincolo! În asemenea condiții lumea ar trebui să tacă și să nu-și bată capul. Dar uite că eu nu tac. Fac bine, fac rău?
M-am gândit de multe ori la ce se poate întâmpla cu bietul om după ce a închis ochii. Ce se întâmplă în clipa imediat următoare. Am citit Cartea tibetană a morților, aceea egipteană, mitologii, am citit chiar și Life after life, și am văzut cam ce ne așteaptă odată ce vom fi părăsit viața. De aici mi-a venit ideea unei comparații absolut justificate. Vă întreb, oameni buni: Nu vi s-a întâmplat vreodată ca, dormind foarte greu, în clipa în care vă treziți să nu știți unde vă aflați? Mie, unuia, mi s-a întâmplat. Eram năuc și mă întrebam unde sunt, ce zi este, ce am făcut înainte de a mă culca etc. Deruta aceasta, evident, nu durează mult. E o chestiune de secunde pentru a te reașeza în scaunul identității tale. Numai că acele clipe sunt colosale. Fiindcă facem comparația de care vorbeam mai sus. După ce ai murit, are loc un fenomen identic. Cu precizarea că atunci nu mai ai ce recupera, nu mai știi cine ai fost, habar n-ai unde te afli, te vezi aruncat într-un mare necunoscut de unde nu mai există ieșire. Oare?
Desigur, speculațiile mele au gradul lor de naivitate care inspiră zâmbete ușor disprețuitoare. Dar ca să înțelegi ce e moartea ai datoria să reții din ce ai citit, ai trăit și mai ales ai visat, anumite imagini pe care, incredibil, le poți regăsi după moarte. De aceea visele joacă un rol capital. Hypnos ne călăuzește direct spre inima lui Thanatos. Cei doi zei, deși frați, se pizmuiesc reciproc. Thanatos e imobil, pe când Hypnos are o maximă mobilitate. De aceea sunt vise care pătrund până în cea mai adâncă zonă a lumii de dincolo. Poate din această cauză ne și trezim năuci după un somn greu. Dar cu cât e mai greu, cu atât sporește și șansa de-a ne apropia de o stare echivalentă cu cea de după moarte. Eu unul, seară de seară mă culc cu speranța că voi avea un vis revelație care la deșteptare va face din mine alt om. Nu voi mai ști unde mă aflu, iar familia nu mă va mai recunoaște. Oare atunci îi voi vedea pe îngeri? Nu-i exclus ca, în Metamorfoza, Kafka să fi avut în minte tocmai o asemenea idee. Transformarea lui Gregor Samsa în gândac, fără îndoială, are de-a face cu regulile literaturii fantastice, dar sensul metamorfozei este cu totul altul. Samsa nu e un gândac, ci un om care devastat de visele nopții, adică arat de plugul lui Hypnos, dimineața nu a mai fost el, ci altă persoană care nu mai putea să comunice cu nimeni. De ce? Deoarece, dincolo de înfățișarea sa urâtă, se afla un suflet în sfârșit eliberat. De altminteri, toată literatura lui Kafka se află sub teribila presiune a lumii de dincolo pe care scriitorul a vrut s-o cunoască înainte de-a muri. Aici sunt mari strădanii și mari riscuri. Dar cine nu riscă, cine n-o ia pe scurtătură, acela va rămâne doar un umil credincios care înfulecă bucata de colivă pe care a primit-o la biserică de la un parastas printre altele.
Toate mitologiile spun că după ce ai murit uiți tot ce știai. Apa pe care o traversează luntrașul Charon, sinistru și temut personaj, este o apă a uitării. Traversând-o în barca morților, de fapt o și bei și astfel mintea îți va fi curățată de orice amintire. Așa se întâmplă cu noi toți. N-avem scăpare. De aceea ne sunt necesare tocmai visele care fac legătura între cel care am fost înainte de-a muri și acela care sunt după ce am murit.
Evident, ele sunt și înșelătoare și nu poți să ai încredere în mesajul lor. De fapt reprezintă palierul subtil, proteic, fantasmatic al universului, acel mundus imaginalis de care a scris un cărturar de anvergura lui Henri Corbin. Din acest motiv, sunt și combătute de oamenii tradiției care declară ferm că orice tentativă de-a explora în misterul lumii de dincolo e un grav păcat. Dar fără a visa, somnul nu ar fi decât beznă, iar moartea beznă la pătrat sau la cub. Fugim de gândul morții pentru că așa e mai comod. Dacă știm că tot murim, de ce să ne mai muncim mintea? Astfel, în mod paradoxal și comic, clericul cel mai devotat și agnosticul cel mai frigid își dau mâna. Fiindcă ne cer același lucru: să nu ne intereseze moartea fiindcă, fraților, nu-i așa? sunteți ca și morți, ha, ha…