Androginul ratat
mi-l închipui pe cel care stă de cealaltă parte a ușii
nu-i aud încă bătăile, dar simt că el e acolo
aud doar trunchiurile castanilor retezați gemând sub asfalt
unul dintre noi stă să intre, celălalt stă să iasă
fără să știm care e unul și care e celălalt
mi-l închipui pe cel care stă dincolo de zăvorul cu gratii
n-aud cheia răsucită în broască, dar simt că el e acolo
aud doar, peste capetele noastre, cum se deschide cerul
unul dintre noi vrea să intre, celălalt vrea să iasă,
nu știm care dintre noi e păzit și care e temnicerul
mi-l închipui dincolo de țeava fumegândă a puștii
n-aud singurătatea glonțului când se încarcă
aud însă prin iarbă coasa de Sântă Mărie
și lumile cum le desparte cu tăișul cosașul
unul dintre noi vrea să intre și celălalt să iasă
dar nu știm care dintre noi e ucisul și care e ucigașul
mi-l închipui pe celălalt dincolo de chingile unui cerc
oricare dintre cele nouă cercuri ale durerii
palma lui peste-a mea se potrivește perfect
două mâini ce se-nchină, păcatul și curățenia
unul dintre noi stă să intre, celălalt stă să iasă
androginul ratat
nu știu care mi-e trupul și care năluca, vedenia
unde începe exilul și unde întoarcerea acasă
Patimile după Cioran
după întâlnirea mea eșuată cu moartea
în noaptea de douăzeci și unu
spre douăzeci și două decembrie
am intrat în zodia lui „ceea ce nu va fi fost“
a treisprezecea zodie
a celor care s-au născut după moarte
am trăit viața pe care n-aș fi putut-o trăi
am scris cartea pe care n-aș mai fi scris-o
am avut copilul pe care nu l-aș fi avut
eram tânăr și dezamăgirea își avea măreția ei
nu sunt sigur că cel care a bătut la ușă
era același cu cel căruia i-am deschis
un necunoscut a îmbrăcat hainele mele
mi-a încălțat pantofii, care i se potrivesc
dar nu și urmele mele
un apatrid pe care nu-l apără legile firii
a doua cădere în lume
după întâlnirea eșuată cu moartea
am pierdut șansa ratării perfecte
am intrat în zodia lui ceea ce nu va fi fost
a treisprezecea zodie
a celor născuți după moarte
Evanghelia după Ioan
Lui Ioan Es. Pop
Anul în care m-am născut a fost bun pentru vinuri
Și noi am crescut zdraveni la trup și la minte necopți
Ce bucurie că ne-a mai rămas ceva de-ndulcit!
Am scris o carte de poezii împreună, i-am zis
Chiar așa, născuți în cincizeci și opt
Pe urmă, fiecare cu viața și merindele lui
Și zilele trăite ori închipuite și maicile noastre
Rămase în prag, cu palma streașină înspre noi
Adunam fiecare și puneam laolaltă din crânguri
Rugi încă verzi, strepezite, și vreascuri uscate
Focul se înălța pân’la cer și când da să se stingă
Îl întețeam cu trupurile și visele noastre.
Niciunul nu era mai presus sau mai prejos decât alții
Hai, vino, spuneam câte unuia care rămânea de căruță
Ia de la noi o țigară sau măcar trage un fum
Din țigările noastre
Trage o dușcă fără să ștergi sticla la gură
Nu de noi ne era nouă silă pe lumea asta
Nu noi am făcut lumea sâloasă cum este
Pe urmă întinși, cu brațul sub ceafă și ochii la stele
Povestea fiecare evanghelia propriei vieți
A venit și rândul lui Ioan cu cea mai scurtă poveste
Mai mult a dat decât a luat într-o viață de om
Mai mult a risipit decât a adunat
Și-a așezat pâinea și a lăsat-o să plutească pe ape
Și lasă să fie după cum a prorocit Ecleziastul
Într-o zi pâinea i se va reîntoarce
Inima umbrei
O lume visez unde umbrele sunt colorate și ele
Umbra lebedei negre e neagră pe întinderea undei
Însă umbra lebedei albe e albă, în albe inele
Iar umbra sufletului e sufletul umbrei
De-o parte lumină, de cealaltă umbră pe tăișul de coasă
De-o parte piaza cea bună, de cealaltă piaza cea rea
Și lupta lui Iacob cu îngerul, simt rana din coapsă
Și umbra coapsei sângerează și ea
Aruncă-ne, Doamne, din pumn, funigei colorați
În zori risipește-i și către seară prinde-i
La fel obrajii tăi și-ai umbrei de-ar fi îmbujorați
Și umbra sufletului de-ar fi sufletul umbrei
Ești muza care țese tainele lui Ulise
Rătăcitor, aștept timpul să-și vină în fire
Pe lumea asta îmbrățișările ne sunt interzise
Doar umbrele se ating, ca o Bunăvestire
Visez un țărm unde cuvintele au umbre și ele
Umbra tăcerii nu te întreabă unde-i
Din locul unde ești, ne-ndepărtăm în inele
Și umbra sufletului e sufletul umbrei
Și umbra inimii e inima umbrei
Cadril
Și eu am fost așezat într-un coș de nuiele
Lăsat să plutească pe Nil
Și eu am avut o poveste a nașterii mele
Spusă din vârful acului, cum era pe atunci
Învârtită pe un disc de vinil
Și eu m-am desprins de îngerul meu
Odată cu primul păcat
Când încetasem să mai fiu un copil
Povara eternei neîntoarceri
Cu sufletul desculț, cu toiagul în mână
Pribegind în exil
N-am aflat cine sunt, mai degrabă cine nu mai eram
Când n-am mai mers la vânătoare de lei
Cu fratele jumătate, En-lil
Și apusul de lună pe care nimeni nu-l vede
Un cerc suspendat între a trăi și-a muri
Sau, pe armenește, april și mernil
Și morții rămași cu întrebarea pe buze
Dacă-i trezesc, n-am să știu să răspund
De-aceea merg printre morminte tiptil
În schimb, moartea mă pândește de sus
Ca un gargui cu-aripile strânse
Nu mă poate atinge, așteaptă să vină
Ziua când n-am să mai fiu un copil
Ce-a mai rămas
Și-apoi, ne întrebam, ce-a mai rămas
din vechile năzuințe
din viețile noastre mai scurte ca sufletul
și mai lungi decât nerăbdarea?
În locul nostru stăteau niște oameni
pe care nu-i cunoșteam
dar care purtau numele noastre.
Îți amintești? spuneau, și abia atunci
venea vorba de noi.
Îți amintești dansurile nebune
ale speranțelor noastre
cum loveau cu tocuri subțiri dușumeaua
în ritm de fandango
cum alergau, despuiate, prin crânguri
ca niște Sânziene
cum ne zgâriau obrajii râzând
și lingându-și degetele însângerate…
Ziceam că speranțele ne ajută
să greșim mai puțin
dar lor le era dor de greșelile de până atunci.
Și-atunci ce-a mai rămas din vechile năzuințe,
din viețile noastre mai scurte ca sufletul
și mai lungi decât nerăbdarea
înăbușitele vieți
ca geamătul din ramurile unui pom necules.
Cruzime sclipitoare
Cruzime sclipitoare
Moartea cea bună care ne leagănă
ca pe copiii ei
Moartea cea rea care întoarce spre noi
chipul frumos, ca luminat de incendii
Carâmbi sacadați, o geometrie perfectă
Stângul pe tobă
Văzduhul brăzdat de lăcuste
care nu bat din aripi
Moartea cea bună care ne leagănă
ca pe copiii ei
Moartea cea rea care întoarce spre noi
Chipul frumos, ca luminat de incendii
Trâmbițele Ierihonului, strigătul spart
al raței sălbatice-n zbor
Cimitirul eroilor, morminte egale
Linii perfect paralele care se întâlnesc undeva
unde numai o mamă le strânge
Moartea cea bună care ne leagănă
ca pe copiii ei
Moartea cea rea care întoarce spre noi
chipul frumos, ca luminat de incendii
Și, pe urmă, doar moartea
Ce frumos, exclamase pompierul englez
uitând, pentru o clipă, că jocul luminii
înfățișat privirilor lui
e Londra înflăcărată de bombe