În fiecare an, ca un ritual al vieții și al morții în deșertul memoriei, pe 22 iunie și pe 22 iulie, vorbesc cu aceiași prieteni: Horațiu Mălăele, Helmut Sturmer, Lia Manțoc, Emil Boroghină. Seara, tîrziu, îi scriu cîteva rînduri Magdei Stief. Vlad, Vladone, Meșterul. Vlad Mugur. Pe 22 iulie s-au împlinit douăzeci și cinci de ani de la plecarea lui. Anul acesta, am vorbit cu Heti doar în gînd. În rest, lanțul, neschimbat. Amintirile se bulucesc mai agitat, nu știu de ce, îmi pare și un fel de competiție ca pentru o ierarhie. Sau o luptă cu neuitarea. Tot un fel de supraviețuire. O luptă pentru a nu cădea din memorie. Anul acesta, pe 22 iunie, au fost douăzeci și cinci de ani de la premiera lui Vlad cu „Hamlet“ de la Teatrul Național din Cluj. Telefoanele precipită dorul. Pare că nimic nu s-a alterat de atunci și pînă astăzi. Și toți frămîntăm aceeași întrebare: „Dacă Vlad ar mai fi, ce ar spune acum?“. Acum, cînd planul este mai înclinat ca aproape nicicînd, cînd derapajul este enorm, cînd infestarea cu buboaie și puroi nu mai are antidot pentru vindecare. Vlad Mugur a fost un mare Artist. Un nobil. Impregnat de teatru și de patima lui. Topit după Actor. Cel care își poate preface în realitate hățișul de gînduri, de șoapte, de vise, de cuvinte care sar de colo, dincolo și fac legături de neimaginat și de înțeles doar pentru el, pentru ce vede, cum, pentru ce îl transfigurează într-un basm. Vlad Mugur este Tinerețe fără Bătrînețe. Este forța uraganului care dizlocă și duce după el actori, minți, spirite, prieteni, taclale, tabieturi, valize, reguli pentru jucători și pentru nejucători, superstiții, falsh-uri din spectacole, cuvinte, apele Veneției și dulceața Toscanei, bîrfe, șușoteli, farse, muzicile lui Pascal Bentoiu, schițe ale lui Ion Popescu Udriște, mașina zburătoare a pictorului Piliuță, pești, monarhia, visceralitatea contra comunismului. Nu sînt neapărat o pierde nopți, nu beau bere, dar cu Vlad am făcut și una, și alta. La Craiova, la Cluj, la București, la Piatra-Neamț m-au prins zorile cu el. Un roller coaster prin teatrul românesc. Admirația și dragostea lui față de actorii cu care a lucrat. Unii, fetiș. Urletul lui anticomunist, diagnosticul lucid și tranșant „Mămică, cine s-a îmbolnăvit de comunism, nu-l primește nici în gînd pe Regele Mihai“. Vlad-Mihai și-a primit botezul la Palatul Elisabeta. A fost spiritul perfect liber, vulcanic, gata să erupă mereu, cu un șir nesfîrșit de povești, de fantasme, de salturi și acrobații, de simulări și disimulări, de replici pe care ni le spunem între noi și azi. În fiecare an, pe 22 iunie și pe 22 iulie, îmi pun, la infinit, „L’uomo in frac“. Domenico Modugno. Mda.
Anul acesta, la scurtă vreme după cele spuse mai sus, primesc, de la Cluj, Revista Apostrof. Timpul circulă liber. Înainte, înapoi, unele detalii se estompează, apar altele, memoria este reîmprospătată prin mărturiile celorlalți, desenul se reface, ca un puzzle al existenței. Citesc în Apostrof note din jurnalul lui Ion Vartic legate de istoria pre-facerii și facerii spectacolului „Hamlet“, la Teatrul Național din Cluj, pe care îl conducea în anii 2000. Un tablou în mișcare, ludicul lui Vlad, neliniștea telefoanelor lui la orice oră, agitate, ca și cum te-ar anunța, de fiecare dată, că ai cîștigat la loz în plic cea mai mare sumă din istorie sau, pe același ton, că a venit sfîrșitul lumii. Citesc și recitesc. Îmi aduc aminte atît de limpede emoția lui Doru Vartic. Și gesturile lui minimaliste pe lîngă liniile mari, ample, deschise ale lui Vlad. Îl urmărea pe Vlad și îl studia. Îmi povestea și mie una, alta. Îi dădea tot felul de titluri pentru ce spectacol ar vrea să monteze. Anula, rînd pe rînd, adăuga, apoi. Am vorbit de nenumărate ori cu Doru Vartic despre impresia comună că întotdeauna a avut în minte un singur nume: „Hamlet“. Dădea tîrcoale și volute în jurul lui. Pînă a rostit. Își dorea și se temea, parcă. Era ce nu a terminat înaintea plecării din funcție, din oraș, din țară. Acum părea că ar fugi de altceva. De altcineva. Ca om de cultură, nu doar ca director al momentului, Doru își dorea ca Vlad să se întoarcă la Național. Montase la Teatrul Maghiar, și ce spectacole. Dar știa că revenirea în locul de unde a plecat în exil este un fel de gest major pe care el trebuie să-l facă.
„21 iunie 2000
După exact treizeci de ani, Vlad Mugur urcă din nou la etajul întîi al Naționalului, în cabinetul directorial care, altădată, a fost al lui. Nu face absolut nici o aluzie la asta, nu-i scapă nici o replică sentimentală. E îmbrăcat complet în negru: jachetă lungă, neagră, cămașă neagră din mătase, cu guler subțire, pantaloni negri. O mapă neagră și o bască tot neagră sub braț.“
Un Vultur al Morții pe pămînt.
Nu cred că știa la începutul discuțiilor că „Hamlet“ va închide cercul. Celor apropiați, Vlad ne-a spus că are cancer. N-am vrut să adaug nimic anunțului său de la München. M-a impresionat teribil și acum douăzeci și cinci de ani, și acum, în Dosarul „Vlad Mugur“ din Apostrof, receptarea Martei Petreu a spectacolului și observațiile punctuale ale lui Ion Vartic. „Hamlet“ este proiecția propriei morți și un fel de exorcizare. Urîtul morții, moartea urîtă, șantierul ei pe scena plină de var și cruci, jocul groparilor cu craniul, à la Cioran, albul și negrul costumelor hipiote, machiajul, măștile, clovneriile, amnezia lui Hamlet și jocul „sufleurilor“ care îi amintesc replicile din celebrul monolog, coborîrea Ofeliei în sală, moartea care vine aproape de mine. Marta Petreu face o analiză adîncă, vibrantă, dintr-o suflare, a ceea ce a fost și este „Hamlet“. Un spectacol uriaș din istoria teatrului. Atît de lucid, de citit într-o cheie liberă, modernă, absolut plauzibilă, cu semne premonitorii, cu o energie turată mereu, într-un ritm al situațiilor, sucesiunea lor, debordanta relație între Hamlet-Sorin Leoveanu și Ofelia-Luiza Cocora, o senzualitate care îți oprea respirația la atingerile lor, sărutul, o solemnitate, da, a morții, pe care parcă am refuzat să o decodez atunci pînă la capăt. Analiza Martei Petreu este atît de proaspătă, o revelație dureroasă pentru mine. Ca întreg „Dosarul“. Însemnările Roxanei Croitoru. Ferme și discrete. În planul al doilea, realitatea mea. Ca un dublu care formează întregul. Discuțiile mele nesfîrșite cu Vlad despre distribuție, despre un cuvînt, disecarea textului, a traducerilor, alegerea variantei lui Tocilescu, detaliile hipermărite despre o relație, despre o scenă, schițele de decor ale lui Heti, un decor în pantă, ca o hașurare grafică în alb și negru, crucile dintr-un șantier-cimitir, desenele Liei Manțoc făcute uneori la mine, pe masa din bucătărie, pelerinele de ploaie, „așa scrie în piesă, vin de afară și plouă“. Într-un fel, am și eu macheta mea, a asamblării spectacolului din diferite amplasări subiective. Cîteva repetiții. Stăteam cu gura căscată la ce cerea actorilor. La acest misterios „cum“. Făceam și eu parte din transă. Ion Vartic a protejat totul. Peste toate, cu o tandrețe infinită. Dar și cu știința unui om de cultură, a personalității care este înăuntru. A durat aproape un an drumul către „Hamlet“. De la intrarea lui Vlad Mugur la Național, în biroul directorului, pînă la intrarea spectacolului în istoria teatrului ca unul dintre cele mai moderne, mai puternice, mai curajoase, mai profunde. Performanță pură. Desăvîrșire estetică. Elogiul morții pus pe notele cele mai rapide ale vieții. Grăbite. Ca să fie spus tot ce nu s-a putut rosti. Despre viață, despre iubire, despre însoțire, despre memorie, despre trădare, despre moarte. Un hău existențial. Planul înclinat al vieții către moarte.
După douăzeci și cinci de ani, grație revistei Apostrof nr.7 din 2026, am sentimentul că m-am așezat în prezentul lui „atunci“. Neliniștea mea de atunci în lungile convorbiri, ziua și seara primei reprezentații, intimitatea dialogului cu Vlad Mugur după, într-o lojă unde parcă sînt și astăzi. L-am văzut prima oară ostenit. Toate măștile erau pe scenă. Nu mai avea nici una la îndemînă.
M-am chinuit din răsputeri să fac rost de un loc pentru urna lui la Cimitirul Bellu. Am stat seara, cu șeful locului să lămurim dimensiunile, atipice, să stabilim ora, totul. A doua zi la prînz, m-am întîlnit la poartă cu Magda Stief, cu Lia Manțoc și cu Horațiu Mălăele. Hotărîsem să venim mai repede. Mergem spre mormînt. Stupoare. Intact. Îi caut disperată și fără să înțeleg ceva pe cel, cei cu care organizasem, îi plătisem. Îi găsesc pe gropari în cu totul altă parte, săpînd de zor. „Doamna, terminăm cum am promis“. O groapă mare, adîncă, stătea la picioarele mele. În spatele meu ajunsese Horațiu. M-a prins de mînă. Ne-am uitat în sus, zîmbind. Vlad ne făcuse încă o farsă. Cît au muncit la cea de a doua, am murmurat, cîțiva, canțonete italienești. Un om în frac plecase pe drumul Lunii.