Vocabularul, raționamentele și fervoarea din cea mai recentă carte a lui Vlad Mureșan (Sfârșitul istoriei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2026) îmi evocă doi maeștri ai Clujului filosofic din anii ’90: profesorul Alin Nemecz, dispărut într-un meridional european despre care nimeni nu mai știe nimic, dar cu o urmă adâncă și fermă a rigorii și metodei sale de gândire, disciplină și răbdare filosofică prezentă în mințile puținilor lui discipoli, și boemul Florin Octavian, filosof și muzician, dus parcă în ceața cu aromă septentrională a celui care dispare lăsând în urmă memoria unei obsesii de filosofare intransigente, dedicate, monoreferențiale (Hegel și doar Hegel), spectaculoase și ascetice, colorând dealtfel cu această memorie un Cluj filosofic pestriț al anilor ’90. De câte ori îl citesc sau îl ascult pe Vlad Mureșan, caut aceste două moșteniri și le văd rodind într-un discurs compact, închis într-o terminologie foarte elaborată și patetică, abruptă prin brevitate, șocantă prin mici explozii de umor, închisă mereu în limba și perspectivele lui Hegel, deschisă însă inteligent și matur spre întrebările firești ale lumii noastre, pe care o împărtășim indiferent de luminoasa moștenire a studenției noastre. Așa mi se pare construită Sfârșitul istoriei. O carte care, aparent și doar aparent, este o exegeză a ultimelor capitole ale Fenomenologiei spiritului, citite însă prin lumina primelor capitole din Prelegerile de filosofia istoriei, la care se adaugă o bună înțelegere a hegelianismului de stânga (Feuerbach, Engels, Marx, dar în mod curajos până la Foucault și Deleuze), a diferitelor formule escatologice prin care a fost citit ulterior Hegel, trecute atent prin lectura lui Kojève (omniprezent în carte, în cele din urmă criticat pentru un anume grad de imanentism din care Vlad Mureșan vrea să salveze dimensiunea teologică a finalului istoriei de la Hegel), iar de aici, la Taubes, ca interpret al milenarismelor teologice din modernitatea timpurie, dar și la Agamben, ca versiune extrem-contemporană a formulelor pauline ale timpului rezidual al „așteptării” creștine. La acest nivel aparent, obiectul acestei cărți este filosofia lui Hegel despre sfârșitul istoriei, unde Vlad Mureșan folosește ca instrumente: conceptul relației dintre stăpân și sclav, ridicându-l de la nivelul empiric la cel speculativ, unde această relație hegeliană apare în coloratura orizontului morții care determină pentru cei doi legați prin raportul de servitute, pentru fiecare în mod diferit, fermitatea și perenitatea numitului raport; apoi conceptul de revoluție, care se transformă, pe de o parte, într-un concept transcendental al tendinței universale și utopice spre egalitate, iar pe de altă parte, în hrănirea visului utopic al statului universal, care ar trebui să fie baza sfârșitului istoriei, atât timp cât, desigur, el este înțeles ca un ideal speculativ imortalizat (și oprit cumva) în grafica declinului său inevitabil într-o nouă și nouă revoluție eșuată istoric; apoi, conceptul libertății, gândit când în relație cu cel al egalității, când al vicleniei rațiunii, când al umilității de origine creștină, când al terorii inerente oricărei revoluții care aspiră candid, inocent și repetat la libertatea individuală.
Această exegeză cu trei concepte, realizată de Vlad Mureșan, are la bază, cred, două presupoziții tari. Prima dintre ele, neenunțată, venită poate din formația și convingerea intimă a autorului, desigur de origine hegeliană, dar trimițându-mă oarecum inerent și la ceea ce eu însumi îmi amintesc despre cei doi formidabili corifei clujeni amintiți, este o convingere fermă în puterea conceptului, care dictează devenirea, căruia niciodată evenimentul nu i se opune, pe care îl reprezintă (mai bine spus: întrupează) și dă posibilitatea interpretării sale ca lege: această primă presupoziție afectează raționamentele, dar și frazarea lui Vlad Mureșan, a cărui exprimare lapidară, mereu concluzivă, urmărind mereu legicul unei deveniri în care întâmplarea luată separat nu are absolut niciun sens, poate să pară foarte bizară unui cititor obișnuit cu o metodă fără îndoială de inspirație empirică, poate anglo-saxonă, în care colecția de păreri și remarci particulare este mereu acoperită cu un unt de smerenie ce doar sugerează concluzia universală, care inundă literatura filosofică contemporană. Aceasta este completată de a doua presupoziție, de această dată enunțată, pornind de la o remarcă hegeliană care devine aici suport al întregului raționament al cărții: că ierarhia este o caracteristică inerentă oricărei comunități umane, de unde reiese că egalitarismul este o iluzie și orice revoluție sfârșește în mod natural în teroare, nu doar cea despre care vorbea Hegel, ci și cele de azi, de la socialism până la orice fel de suspendare candidă a raporturilor ierarhice. Democrației îi rămâne un mic teren, al idealității sale transcendentale, care o poate preface într-un instrument de persuasiune regulatoare cu ponderi istorice variabile și atât. (Cine ar avea dificultăți în urmărirea raționamentelor cărții, să îi savureze ricoșeurile de umor, de la gândul „nu tot cel ce spune «democrație, democrație» va intra în împărăția cerurilor“, p. 17, până la „cine ia Kant, va primi și Weber“, poantă cu care Vlad Mureșan ilustrează la p. 175 afirmarea credinței moderne în asocierea dintre prosperitatea morală și cea materială.) Aici, concluzia cărții este argumentată, clară și școlară: civilizația Europei conține teleologia modernității, ea este expresia laică a unui proiect creștin construit inițial în ierarhia eclezială și prin fervoare religioasă, iar succesivele revoluții ale Europei (de la Grigore cel Mare până la cele mai recente revoluții culturale) mărturisesc o insuportabilitate a ușurătății așteptării mesianice. Aceasta, desigur, cu precizarea că teologia revelată este și ea o formă de imanentism și reificare a unei atitudini care merita să rămână simplă meditație asupra condiției umane. Dar Sfârșitul istoriei nu este o exegeză a unor pasaje din Hegel. Dacă citim atent această carte, lăsând deoparte ceea ce pare să fie intenție de a înțelege milenarismul prin termenii și gândurile lui Hegel, găsim în carte judecăți foarte îndepărtate de acest context: pornind de la analiza hegelienilor de stânga și punându-i în clasa marxismului istoric, Vlad Mureșan face câțiva pași spectaculoși în judecarea marxismului cultural, unde descendenții regionali ai teoriei sociale generale a marxismului afectează atitudinea și gradul de înțelegere a lumii moderne în fața ideii de sfârșit al istoriei. Descrierea acestei afectări produce pagini de o profunzime memorabilă: dialectica stăpân/sclav, care a stat la baza teoriei luptei de clasă la Marx, produce în marxismul cultural (adică în cel al relativismului cultural) retorica nimicitoare a privilegierii a priori a termenului oprimat, alimentată de un foarte bine sesizat apetit european al nesfârșitei culpabilizări și disponibilități în a nu-și încheia niciodată expierea pentru păcatele oprimării coloniale, de gen, sau împotriva oricărei minorități în general. Autorul nu pledează, firește, pentru delegitimarea acestei expieri, ci pentru sofismul ascuns în spatele ei, potrivit căruia omul alb, bărbat, tată, stăpân, heterosexual, colonizator etc. este în mod natural rău și trebuie în consecință demonizat. Cartea spune chiar ceva mai subtil: departe de a fi un apărător al omului amintit, ea sugerează faptul că ancorarea civilizației noastre în binomul logicii angajate de marxismul cultural, potrivit căruia mereu există un asupritor care trebuie demolat (măcar printr-o șoaptă dacă nu printr-o revoluție), indiferent de cine este asupritul și cine asupritorul, ne arată faptul că suntem prizonierii unor corsi e ricorsi în care logica revoluției (permanente, de ce nu ?) ne ocupă timpul despre care nu ne mai dăm seama că este unul al așteptării. Aici mi se pare că se încheie oarecum logic cartea lui Vlad Mureșan: în punctul în care el întoarce meditația speculativă a lui Hegel despre sfârșitul istoriei (pentru care acest sfârșit era, în fond gândit prin raportare destul de nemediată la câteva evenimente foarte apropiate filosofului german, de la reforma lui Luther la gândirea lui Rousseau, la iacobini, la Napoleon și la Sfânta Alianță) asupra înțelegerii pauline a timpului mesianic, a celui care, potrivit Epistolei către Romani, este cel care „rămâne”: „suspensia mesianică este inerția intra-istorică dintre christologie și escatologie, adică timpul rămas paulin”. (p. 192).
Proiectul acestei întoarceri este unul seducător, dar îmi ridică o problemă. În interiorul „revoluției permanente“, chiar dacă ea este cea care ne abate de la înțelegerea acestei suspensii mesianice, persistă o presupoziție tacită: că sfârșitul istoriei, echivalent statului universal (global), are o dimensiune intratemporală, chiar dacă este o expresie a eternității și este asumată ca înțelegere speculativă a naturii umane, și nu în determinația ei brutală și imediată. Or, o asemenea dimensiune intratemporală presupune natura ei determinabilă, văzută cel puțin ca putere a rațiunii de a determina acest sfârșit. În formula sa paulină, în mod declarat ea scapă acestei puteri a rațiunii care determină, și locuiește în zona unei ignoranțe dotate cu minima putere a recunoașterii. Mai simplu și mai simplu spus, mă gândesc la Tesaloniceni, 5, 2, unde sfârșitul vine ca un fur noaptea, când (sau pentru că ?) nu știm. Această dimensiune a sfârșitului recognoscibil post factum ține, poate, de o nouă discuție escatologică.