Adina Dinițoiu este un critic literar cu experiență care și-a făcut remarcată vocea în perioada cât a fost redactor la revista Observator literar, iar teza sa de doctorat dedicată operei lui Mircea Nedelciu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții (Editura Tracus Arte, 2011), cu o a doua ediție în 2024, constituie un reper nu doar pentru exegeza unuia dintre cei mai interesanți prozatori optzeciști, ci și pentru întreaga generație ca atare. Într-un fel, recentul volum, Nu suntem oamenii aceleiași epoci (Editura Eikon, 2026), se așează și pe această cunoaștere aprofundată a unei generații care și-a diseminat mesajul estetic nu numai în literatura douămiistă, ci și în Noul Cinematograf Românesc, o generație, cu câteva excepții, profund ancorată în cotidianul devastat al ultimului deceniu de ceaușism. În prefață și introducere, istoricul literar își precizează cu claritate perspectiva, cu o emoționantă și aproape literară tușă biografistă, pe un ton asertiv care introduce discursul teoretic treptat. În centrul arhitecturii teoretice este situat François Hartog cu Croire en l’histoire și Régimes d’historicité. Présentisme et ex périence du temps, și reflecția sa asupra raportului dintre istorie, memorie și literatură. Hartog evidențiază coexistența simultană a mai multor temporalități, cauzate de o istorie cu mai multe viteze, ceea ce generează cu sintagma memorabilă a teoreticianului francez o „simultaneitate a non-simultanului”, dar și o serie de tensiuni, conflicte între aceste temporalități decalate. Istoria care circumscrie o serie de regimuri ale temporalității devine astfel o formă de recuperare a memoriei, iar literatura un loc al „doliului”, un loc al „ceremonializării” trecutului. Evocarea excelentului eseu al lui Giorgio Agamben Ce înseamnă a fi con temporan? situează pertinent abordarea prozei douămiiste cu imersiunea în prezent, dar și raportarea la trecut a unor prozatori optzeciști care își continuă cu succes opera, precum Gabriela Adameșteanu sau Gheorghe Crăciun, dar și a celor care cu urechea la prezent se simt tentați să asculte prin el și bătăile trecutului.
Agamben definea faptul de a fi con temporan ca defazaj față de actualitate, cu regăsirea astfel a perspectivei prin deliberată și strategică extragere din prezent pentru a-l vedea mai bine și totodată ca explorare a obscurității epocii, a umbrelor, chiar tenebrelor ei și nu a luminilor ei, a ceea ce sare în ochi. Ori, așa cum asumă Adina Dinițoiu, pe urmele lui Hartog, în epoca globalismului, una postmodernă a unui consumerism febricitat, aproape isteric, prezentul tinde să devină singura temporalitate care contează, adică „prezentism” în formula sa radicală, fapt remarcat de Alain Bloom încă din 1987 în The Closing of the American Mind. Acest prezentism ar fi caracterizant pentru generația douămiistă, „mizerabilistă”, „escamotarea, ignorarea mergând până la negarea trecutului (comunist)”, o generație fără memorie. Pe această generație, Adina Dinițoiu o raportează însă la o generație mai veche de scriitori, cei optzeciști cu precădere, unde memoria funcționează restitutiv, recadrează tabloul istoric, revizitează critic și lucid trecutul, o literatură a traumei. Adina Dinițoiu pune prezentismul generației douămiiste pe seama crizei perioadei de tranziție, a depresiei, deziluziei generate de primul deceniu de postcomunism cu mișcările sociale ample (mineriadele, fenomenul Piața Universității etc.), și pe „eșecul capitalismului”. Nu pot trece peste această mică observație, „eșecul capitalismului” este în ochii și în mintea celor care nu au văzut „succesul comunismului”, în special cel „multilateral dezvoltat” al ultimului deceniu ceaușist. În opinia mea, exclusivitatea acordată prezentului de conivență cu o tabula rasa făcută cu trecutul are drept consecință și resurecția utopismelor stângiste, a unui anticapitalism militant, dar care nu comandă însă exodul în puținele patrii în care comunismul supraviețuiește agonic, precum Coreea de Nord, Venezuela, Cuba etc. pentru a vedea visul cu ochii. Generația douămiistă deschide ochii asupra unei lumi în care comunismul a dispărut, în care consumerismul prosperă, în care treptat, nu fără sincope, un mod de viață occidental ia locul improvizațiilor și simulacrelor din anii ’90. O altă explicație are în vedere revoluția tehnologică (internet, telefonie mobilă, medii de socializare, impactul major al imaginii, cultura de consum etc.), care provoacă ceea ce William Marx numește „devalorizarea” literaturii. Arhitectura unei culturi literaturocentrice edificată în contextul dictaturii comuniste se prăbușește și odată cu ea și rolul personalităților pivotale în literatură.
O altă diferențiere vine pe filiera celei cărtăresciene din Postmodernismul românesc, între ficționari și neorealiștii precum Nedelciu, interesați de explorarea la firul ierbii a mediilor rezultate în urma ingineriilor sociale ceaușiste. De asemenea, intresul pentru rural și urban separă proza, douămiiștii spre deosebire de congenerii lor mai vârstnici, optează în exclusivitate pentru urban. Într-un fel, distincția operată de Mircea Cărtărescu pentru generația optzeci se păstrează. Mizerabiliștii emblematici, „prezentiștii”, minimaliștii sunt Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Dan Sociu, M. Duțescu și Lavinia Braniște. Lor Adina Dinițoiu le consacră ultimul capitol al cărții încercând să nuanțeze contribuția lor cu fracturismele lui Ionuț Chiva din 69 și Boddah speriat (povestiri), cu temele explorarea unor periferii în romanele homoerotice ale lui Adrian Schiop, precum Soldații care a inspirat și filmul Soldații. Poveste din Ferentari al Ivanei Mladenovic, cu romanele Laviniei Braniște, Interior zero, Sonia ridică mâna, Camping care explorează un prezent închis. În fapt însă, marasmele nouăzeciștilor nu au aceeași consistență și aceleași repere cu cele ale douămiiștilor și nici cu cele ale postdouămiiștilor, numai că așteptările, schimbarea se regăsește deja în amploarea pe care o iau rețelele sociale care impun o altă antropologie a sociabilității, o altă psihologie generațională, și aici formula se regăsește pe tot parcursul celor circa trei decenii de postcomunism, biografism cât cuprinde, medii relativ paupere, marginalitate discriminată sau recriminată, uneori cu un aspect ghetoizant, de cartier, „după blocuri”, în stilul BUG Mafia, subiecte și medii pe care le-au popularizat filmelele Noului Val Românesc.
Tabăra ficționarilor și estetizanților e bine reprezentată și iarăși un simț al nuanței o face pe Adina Dinițoiu să așeze scriitorii ca într-un tablou mendelevian care mi-a amintit de un astfel de tablou al literaturii române interbelice realizat de tânărul (pe atunci) criterionist Mircea Eliade. Neodecadentismul lui Octavian Soviany cu Viața lui Kostas Venetis și Arhivele de la Monte Negro stă alături estetismul nostalgic al unui Filip Florian cu Degete mici și Toate bufnițele sau romanul singular al Simonei Sora, Hotel Universal, cu propriile mistere ale Bucureștiului, eliadesc reîncărcate sau cu romanele lui Cătălin Pavel, pendulând între livresc și distopie, precum Chihlimbar și Toate greșelile care se pot face. Mircea Cărtărescu apare ca o expresie a insularității unei debordanțe a imaginarului. Adina Dinițoiu desenează și relieful unor grupuri care țin de apartenență locală, optzeciștii ardeleni, Alexandru Vlad, Radu Țuculescu, Marta Petreu, „grupul de la Brașov”, Caius Dobrescu și Simona Popescu (analizată însă cu un volum de poezii, Exuvii, Simona nefiind prozatoare!) – în particular, grupul de la Brașov îi include și pe Gheorghe Crăciun ca prozator și pe Alexandru Mușina și Andrei Bodiu ca poeți –, prozatorii de la Cenaclul de litere din București ținut de Mircea Cărtărescu, de unde lipsește Cecilia Ștefănescu, „scriitori din grupul de la Bistrița” Marian Mălaicu-Hondrari și Dan Coman, ultimul un remarcabil poet, înainte de toate. Această taxonomie care evidențiază prezența unor nuclee, a grupurilor ar merita un studiu aparte: relevă ea și o poetică comună, se impune în conștiința publicului ca o structură, generatoare de direcție în literatură etc.?
De la bun început Adina Dinițoiu ne avertizează că nu oferă o imagine-tablou exhaustiv al literaturii române din aceste decenii de postcomunism, cartea de față nu e nicidecum o istorie literară, ci o precizare a unor direcții, a unor linii de forță, a unei dinamici literare, dar evident este și o trecere în revistă a prozei contemporane și mai ales a temelor ei majore, a raportului cu realul în contextul noilor media apărute după 89 și a problematicii unei societăți care evoluat considerabil.
Și totuși, în momentul în care iei în considerație o întreagă pleiadă de scriitori de la „mizerabiliști” la esteți, de la grupul bistrițean la cel ieșean, faptul de a lăsa deoparte prozatori de talia lui Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, ca să pomenesc doar doi dintre cei din vechea gardă, care însă publică în mod constant, dar și o mulțime de nouăzeciști, douămiiști și postdouămiiști precum Andreea Răsuceanu, Alina Pavelescu, Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, George C. Dumitru, Adrian G. Romilă, Bogdan Alexandru Stănescu, Dora Pavel, Vlad Zoografi, Augustin Cupșa, Ovidiu Verdeș, Doina Ruști, Radu Vancu, Ion Manolescu, Cristina Vremeș ș.a. ține de o triplă lacună: una a criteriului estetic invocat, pentru că din acest punct de vedere toți cei de mai sus, dar și alții sunt reprezentativi, și adaug fără neliniște, potențial canonici; una de istorie literară a coerenței și densității tabloului literar pe care-l propui, întrucât cei numiți mai sus acoperă o bună parte a câmpului literar, îi asigură dinamica și îl nuanțează dacă nu chiar îi schimbă puțin și configurația estetică, relevând alte deschideri în literatura contemporană, influențând mediile literare dincolo de cârcotiri, conflicte intestine, baricade sau vanități și nu în ultimul rând lasă pe dinafară alte posibilități de a perspectiva memoria, chiar premisa acestei cărți. Riscul decupajului se vede aici, relieful literaturii are forma pe care o imprimă foarfeca criticului literar, imaginea obținută este parțială, tendințele menționate sunt verificabile, dar ponderea poate fi cu totul alta dacă introduci mai multe date (autori) în sistem. În orice caz, cu toate aceste rezerve, cartea Adinei Dinițoiu merită toată atenția, sensibilitatea și inteligența îi sunt mărci indelebile, judecățile critice sunt pertinente și ne atrag atenția asupra necesității de a privi literatura într-un mod integrat, relevându-i întreaga complexitate.