„69 année érotique/ 69 année érotique/ Ils s’aiment et la traversée/ Durera toute une année /Il pardonnera ses caprices jusqu ’en 70“, cântau Serge Gainsbourg și Jane Birkin într-o perioadă în care emanciparea sexuală era inseparabilă de ideea de libertate. 1969 venea după 1968, anul revoltelor studențești care proclamau supremația absolută a imaginației. Iată că un alt reper cronologic se adaugă unei serii cu reală încărcătură simbolică: pentru celebrul Antoine Compagnon, 1966 a fost un „an mirific“( 1966 année mirifique, Gallimard 2026). De ce 1966 și nu 1967 sau 1965? Alegerea acelui „an mirific“ este chiar tema cărții.
Nu e o opțiune arbitrară și Compagnon avansează destule argumente în acest sens. Se petrec în acel an evenimente politice majore și încă și mai numeroase fapte notabile în plan cultural. Pus în balotaj de François Mitterrand, generalul de Gaulle câștigă finalmente alegerile prezidențiale grație și prestației din dialogurile televizate cu Michel Droit. Viața politică este marcată de diverse „afaceri“ tulburi, cea mai notorie fiind răpirea liderului marocan Ben Barka. Războiul din Vietnam provoacă ample mișcări de protest. La Moscova are loc procesul scriitorilor ruși disidenți Siniavski și Daniel. Apariția pilulei anticoncepționale este o adevărată revoluție societală. Economic, francezii stau bine și se dedau plenar consumului. E momentul de vârf al perioadei denumite „Les Trentes Glorieuses“. Se construiesc numeroase campusuri universitare. Cinematograful e în plină efervescență: Godard, Bresson, Melville, Forman, Polanski, Fellini… Les Mots et les Choses, cartea filosofului Michel Foucault, devine un best-seller.
Cartea în format de buzunar e mai mult decât un fenomen, e miza unei bătălii culturale. „Elitiștii“ (simplific, desigur) o resping și o văd drept un semn al devalorizării actului cultural; „populiștii“ (iarăși simplific) o consideră, dimpotrivă, un simptom al democratizării culturii. Editurile propun colecții de buzunar ce publică texte dificile din filozofie, sociologie, istorie etc. Revistele culturale sunt numeroase și se situează și ele la un nivel înalt. Patru personalități domină scena culturală ce interferează nu o dată cu cea politică: François Mauriac, Louis Aragon, André Malraux și Jean-Paul Sartre. Consecință și a expansiunii structuralismului, științele umane ocupă locul central în peisajul ideologic.
După ce fixează cadrul general, Compagnon se oprește pe rând, metodic, asupra aspectelor pe care le consideră definitorii pentru epocă. O primă constatare vizează apariția unei categorii noi de intelectuali, urmare a proliferării universităților și colegiilor. Reformarea sistemului clasic se dovedește iluzorie: mai 68 se apropie ineluctabil. Tinerii își impun gusturile și valorile, filmele lui Truffaut și Godard reflectă aceste mutații. 1966 este și anul când un mare scriitor modern focalizează atenția criticii și se impune ca un reper inconturnabil: Marcel Proust. O cărțulie a filozofului Gilles Deleuze, intitulată Proust și semnele (1964), cunoaște un succes extraordinar. Larg ecou au și traducerea biografiei lui Proust, datorată britanicului George D. Painter, ca și mărturiile menajerei scriitorului, Céleste Albaret. Romanul proustian este editat și în format de buzunar. Înregistrăm o adevărată avalanșă de studii, monografii, colocvii, care marchează destinul postum al autorului Căutării timpului pierdut.
Evenimentul major al anului este însă bătălia pentru „noua critică“. În 1963, Roland Barthes publicase eseul Despre Racine, dar nimeni nu bănuia furtuna pe care textul o va stârni ulterior. Doi ani mai târziu, profesorul de la Sorbona Raymond Picard (specialist în Racine) semnează un pamflet cu titlul Nouă critică sau nouă impostură. De aici – o reacție în lanț: articole, replici, luări de poziție, cărți (cum e aceea a lui Serge Doubrovsky) etc. Ecouri ale dezbaterii, nu puține, au fost și în presa literară românească. E totuși extraordinar cum un subiect rezervat în principiu specialiștilor a ajuns să intereseze un public incomparabil mai larg.
În cartea lui Compagnon îi regăsim și pe Robbe-Grillet, pe Philippe Sollers și pe Michel Foucault, pe Lévi-Strauss și pe Sartre, pe Althusser și pe Lacan. Peisajul intelectual francez este reconstituit cu simț al nuanțelor și, atunci când este cazul, cu umor. În ultimă instanță, cartea este o demonstrație de virtuozitate. Iar pentru cei din generația mea, un prilej de rememorări și de nostalgii.