Îl știam pe Adrian Lesenciuc ca prozator, poet, critic literar și eseist. Îi citesc, firește, și cronicile de carte străină din revista noastră, văzând în ele desfășurarea unei neobișnuite curiozități pentru spectacolul literaturii universale. În volumul recent apărut, Azimut. Meridianul 25, însă, îi descopăr calitățile de istoric literar: unul înzestrat cu cunoașterea literaturii și cu o bună orientare în spațiul valorilor.
Concret, Azimut este o adevărată schiță de istorie a literaturii române, realizată nu prin intermediul unor micro-monografii de epoci, generații sau curente, ci prin profiluri de autori de vârf. Priviți, mai mereu, din perspectiva chestiunilor obscure, nerezolvate sau eronat rezolvate în receptarea lor anterioară sau, în alte cazuri, în contextul unor discuții mai largi despre teme ținând de tectonica formelor literare după 1989.
Autorii care jalonează itinerariul istoric al lui Adrian Lesenciuc sunt: Dimitrie Cantemir, Ioan Inocențiu Micu-Klein, Anton Pann, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Macedonski, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ștefan Baciu, Ștefan Aug. Doinaș, Marin Preda, Monica Lovinescu, Ștefan Bănulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Virgil Nemoianu, George Bălăiță, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Herta Müller, Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu și Aglaja Veteranyi. Cum se poate observa, istoricul literar se mișcă în interiorul unei istorii literare de tip călinescian, în care marii scriitori sunt cei care dau definiția unei epoci sau a unui moment, cu un accent vizibil pe literatura modernă și contemporană și cu un mic „interval de precauție“ față de momentul scrierii cărții. La fel ca în cazul oricărui decupaj, se poate comenta pe marginea prezențelor/ absențelor din listă, însă nu și asupra valorii sau a funcției morfologice a celor pe baza cărora Lesenciuc și-a construit traseul în istoria litera turii române.
Mai mult: la fel ca în cazul lui G. Călinescu, demersul său de istorie literară en miettes trebuie pus în legătură – autorul o spune explicit, dacă mai era nevoie, în Precizări despre azimut (adică, în terminologia topografică, unghiul direcției de deplasare în raport cu Nordul geografic) – cu punctele de vedere teoretice exprimate în sinteza sa anterioară, Critica de direcție, apărută în trei volume între 2021 și 2024. Fiind un unghi între două direcții, una de referință și cealaltă de interes, azimutul defi nește așadar simultana raportare a criticului la o „axă“ reprezentată de valorile constituite (prin recep tare) ale istoriei literaturii și la o linie pe care se deplasează interesul criticii sale de direcție. Aceasta din urmă nu trebuie înțeleasă, precizez pentru cei care nu au citit volumul I din Critica de direcție, în sens ideologic sau de grupare literară. Noțiunea de „direcție“ este definită de poziția celui care receptează opera literară, în cazul de față fiind limpede precizarea din subtitlul cărții: meridianul de 25 de grade longitudine estică este cel pe care se situează Brașovul lui Adrian Lesenciuc. Acesta determină unghiul sub care criticul contemplă valorile istoriei literaturii române, subliniind, cum spuneam, fie aspecte insuficient cunoscute ale operei lor, fie prezența unor clișee de receptare pe care lectura cea nouă, cu un azimut propriu, le demontează. Prin atenția acordată receptării, schița sa de istorie literară se apropie de un alt model ilustru, cel al lui Nicolae Manolescu.
Dincolo de aspectul teoretic, cartea lui Adrian Lesenciuc este interesantă și se citește cu plăcere și folos datorită lecturilor aplicate scriitorilor enumerați. Lecturi proaspete, subiective la modul călinescian (adică încercând să stabilească valori prin re-interpretare) și întotdeauna aducând ceva nou.
Astfel, temelia literaturii noastre moderne este așezată de critic pe „umerii“ lui Dimitrie Cantemir. Autor al primului roman românesc – din păcate, rămas în manuscris, fără a influența în vreun fel mersul scrisului nostru, circumscris oricum unui model postbizantin operând cu un alt model de roman, cel popular – și cărturar de orizont european, prințul moldav este considerat pe bună dreptate un precursor în mai multe domenii umaniste. Mi se pare oportună analiza procesului de editare a Descrierii Moldovei în perioada comunistă, în care obediența față de Moscova a pus în fața regimului de la București multe dileme legate de consecințele raptului sovietic din 1940 asupra provinciei noastre răsăritene.
Cantemir este așezat în vecinătatea lui Ioan Inocențiu Micu-Klein, cealaltă personalitate pe care Adrian Lesenciuc o consideră întemeietoare și ale cărei relații contradictorii cu mediul ortodox brașovean le analizează cu aceeași finețe pusă în joc și în cazul lui Cantemir. Istoricul literar (care îmbracă aici haina istoricului propriu-zis, examinând împrejurările tulburi ce au urmat Unirii cu Roma a unei părți din biserica română din Transilvania) semnalează asumarea graduală, de către episcopul greco-catolic Micu-Klein, a unei conștiințe pan-românești, sub povara unei epoci dificile pentru conaționalii săi. Această asumare, cu toate ezitările și erorile ei, a conferit, de altfel, dimensiune națională demersului întemeietor al Școlii Ardelene.
Foarte interesante sunt și observațiile privitoare la Anton Pann, personalitate complexă care face legătura, la jumătatea secolului al XIX-lea, între Orient și Occident și între trecutul feudal și prezentul modern. Și el legat de Brașov – deși în alt mod decât Ioan Inocențiu Micu-Klein –, Pann se modelează ca scriitor, arată Lesenciuc, prin „popasurile“ sale brașovene, în care interacționează cu Ioan Barac, cel de-al doilea poet, după Ioan Budai-Deleanu, al Școlii Ardelene. De la care preia versuri și, mai ales, de la care învață o modalitate poetică pe care ulterior talentul său personal avea să o propulseze pe alt meridian valoric.
Surprinde, poate, absența lui I. L. Caragiale dintre junimiștii având legături cu Brașovul, oraș în care scriitorul avea rădăcini și în care a visat să se stabilească, înainte de a opta pentru Berlin. Însă azimutul lui Adrian Lesenciuc nu este cel al geografiei literare sau al istoriei regionale: în cartea de față contează numai legăturile formative, cele care determină într-o măsură mai mică sau mai mare destinul scriitorului. De aceea, prezențele lui Eminescu și Slavici sunt mai solid argumentate decât ar fi putut fi cea a lui Caragiale. Cu observația că, dacă recuperarea morală a lui Ioan Slavici din perspectiva poziției sale față de unitatea națională e obligatorie, în lumina publicisticii sale editate integral, junimistul nu poate fi recuperat dintr-o altă culpă, de data aceasta reală: antisemitismul.
Foarte interesante sunt și cele lalte analize care fac trecerea, prin interbelicul lui Rebreanu și Blaga, la literatura postbelică. Dacă sunt mai puțin convins de pledoaria în favoarea romanului Adam și Eva (1925), sunt captivat de observațiile pătrunzătoare pe care Lesenciuc le face pe marginea operelor scriitorilor șaizeciști care alcătuiesc nucleul jumătății contemporane a volumului Azimut. În special textele despre Marin Preda, Marin Sorescu, Nicolae Breban și Dumitru Radu Popescu atestă capacitatea deosebită a criticului de a se mișca între cele două coordonate care îi determină unghiul de abordare. Observațiile personale sunt raportate la receptarea de până acum, rezultând numeroase precizări, corecții și nuanțe, alcătuind o interpretare dinamică a unor opere consacrate.
De mare calitate este și capitolul consacrat operei Monicăi Lovinescu, cu atât mai mult, cu cât regretata voce a exilului românesc nu i-a agreat critic pe unii dintre scriitorii pe care Adrian Lesenciuc îi fixează drept repere ale schiței sale de istorie literară. Ideea de azimut, în cazul Monicăi Lovinescu, se desprinde de înțelesul ei geografic, căpătându-l pe cel de unghi format între coordonata etică a literaturii și cea estetică.
Astfel configurată, schița de istorie literară din Azimut. Meridianul 25 este convingătoare nu atât prin selecția autorilor/ autoarelor (în care criticul nu operează cu prezențe/ absențe surprinzătoare), cât prin soliditatea și originalitatea unor interpretări care ies nu o dată din scenariile acreditate. Brașoveanul Adrian Lesenciuc se vădește aici un critic și istoric literar înzestrat cu măsură, echilibru și subtilitate, însușiri care îi permit să se orienteze sigur prin hățișurile unei literaturi române încă insuficient cunoscută și, mai ales, prin cele ale unei receptări critice adesea tulburate de interferențe extra-literare.