Regizorul Alexandru Dabija caută spații mici pentru spectacole mari. Cu cîteva sfori, o halebardă sau două mese definește spații pe scenă și tot atîtea lumi. Alexandru Dabija pune în centrul demonstrațiilor sale actorul. Fără el, nu ar prea fi nimic de povestit. Spectacolele lui sînt dense, cu un ludic aparte, ironic, auto-ironic. Sînt, în același timp, lecții de actorie. A făcut școală de teatru cam peste tot în țara asta, în teatrele care l-au invitat. Actorii îl iubesc pentru că le schimbă ceva înăuntru. Mecanismul interior poate să se învîrtească și invers acelor ceasornicului, legea gravitației poate să fie pusă sub semnul întrebării cîteva secunde dacă regizorul și actorul sînt unul prelungirea celuilalt. Tipul lui de umor este sofisticat în țesătură și direct comunicat. Prea direct, spun unii. Incomod. Asta se comenta și despre actorul Benedict Dabija. Poate că este ceva transmisibil. Cinic uneori, îi simți limba veninoasă în orice montare, colții, comentariul hîtru, biciul personal peste tare, mofturi, mode și minciuni. Analizele lui sînt sclipitoare. Lumile lui, doldora de carte, de cercetare și invenții fel de fel, de un anumit tip de umor și de limbă afurisită, nu au avut priză la mulți oameni de teatru. Orice revizitare a montărilor lui din memoria mea afectivă înmulțește argumentele alegerii pe care am făcut-o. Într-un fel paradoxal, și Dabija, și Purcărete, nu au fost din prima în opțiunile populare ale criticilor. Poate că aș reuși să formulez cîteva explicații, dar nu acum. Pentru mine, de exemplu, Orfanul Zhao și OO! de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, Frații de la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Brașov, Creatorul de teatru și Moș Nichifor de la Act, Trei surori de la Teatrul „Toma Caragiu din Ploiești, Aventurile lui Habarnam și Pyramus & Thisbe 4 You de la Odeon, Nasul de la Sibiu, Colonelul și păsările și Sînziana și Pepelea de la Teatrul Național din Cluj, Colonelul Pasăre de la Bulandra, Lola Blau de la Teatrul Evreiesc de Stat, și mai recentele Revizorul de la Teatrul Mic, Rosto și Don Quijote de la Act sînt acele capodopere pe care nu obosești să le rememorezi, să le cercetezi pentru o mie și una de motive de estetică, de inteligență, de sublime interpretări actoricești, de detalii ireale la prima vedere, dar care vin din text. De acolo țîșnește totul. Depinde cum și cît citești. Am mai spus-o, aș fi dus Revizorul peste tot în țara asta, aș fi desfundat satele și orașele mici, și nu numai, acolo unde minciuna și aiurerile îmbolnăvesc creiere, voturi și societatea. Un spectacol-demonstrație. Perfect. Intens. Admirabil jucat de fiecare actor, personaje desfăcute și pentru un detaliu care este eticheta uneia sau alteia din partiturile lui Gogol. Fără să se taie un cuvînt, o virgulă. O punere în pagină a ticăloșiei și a găinarilor. În doar cîțiva metri pătrați. Rosto este despre prăbușirea învățămîntului pe plaiurile mioritice. De ieri și de azi. Nu prea stăvilește nimeni căderea. Omul neinstruit este adoratul politicienilor. Cu cît mai mulți cei ce se îndepărtează de carte, cu atît mai mulți oameni politici caricaturi votați. Aberații. Devieri. Despre Don Qiujote – poemul filosofic al iubirii, prieteniei și bătrîneții – am scris și poate am să revin într-o vară cu caniculă, cicade și lavandă. Niciunul dintre aceste spectacole nu a fost nominalizat în ultimii ani. La nicio categorie. Ca și cînd nu ar exista. Deși am crezut că mi-am ridicat scut împotriva erorilor grave, armura mea are găuri. De aici, zic, suferința că unii actori, mai ales, regizori, teatre, cu performanțe fără echivoc, nu se regăsesc pe unele liste. Chiar nu-mi dau seama cum este cu putință. Dacă voi găsi vreun răspuns, am să-l fac public. Istoria teatrului absoarbe, poate, reducînd erorile. Poate. La Teatrul Act s-a construit un anumit tip de joc. O relație cu spectatorul. Cu proximitatea acestuia. Cu respirația lui. Cu reacția imediată. Regizorul Alexandru Dabija revine asupra textului O scrisoare pierdută. L-a mai făcut demult, la Comedie. Mahalaua se mută în garnizoană. Milităria coboară din pod. Suspiciunile mișună peste tot, toată lumea suspectează pe toată lumea de trădare, de orice fel de trădare, toți simulează devoțiunea față de cineva și, oricum, față de popor și nație, datoria și disciplina sînt mai presus de grade și funcții, totul se ascultă și se înregistrează. Nu se știe cînd poate să fie de folos. Cu două mese, un scaun, un telefon-aparat de ascultat și actori fără cusur, Dabija face la Act un spectacol ireal de viu, de inteligent, de fin, de direct, cu o idee pe care o argumentează perfect, cap-coadă. O temă muzicală ca o picătură chinezească, o temă care se repetă la infinit încă de la intrarea în sală, trasează liniile spectacolului. Un fel de sîrbă care, dacă intri în joc, te pune jos. O temă inepuizabilă care, prin repetitivitate, denunță mecanismul ideii lui Dabija. Regulile se încalcă cel mai ușor, mai ales la noi, de asta și sînt făcute, ca să-ți bați joc de existența lor. Într-o garnizoană, vigilența ar trebui să fie stăpînă. Din toate punctele de vedere. Strictețe și disciplină. Înăuntrul ei și în împrejurimi. Mi-am amintit satul Deveselu după venirea generalilor americani, trași la șapirograf. Și babele pe uliță, cu mîna la gură, într-o uluială fără sfîrșit, așteptîndu-i. Imagini ficționale. Ca și această Scrisoare. Milităria a fost dată jos din cui. Un du-te vino isteric, uneori, resemnat, alteori, caută trădarea prin fiecare cotlon. Schemele puturoase ale șantajului sînt puse în aplicație la orice casă. Mă rog, unitate militară. O altă temă repetitivă, conținută în cea muzicală. Sîcîitoare. Tot mai enervantă. Singurul civil: Cetățeanul turmentat. Intrusul. Și noi toți, desigur. Și un actor: Iosif Paștina. Tînăr, inteligent, atent la muchia de cuțit pe care trebuie să joace, mai degrabă lucid, decît turmentat, simulant și el, ca mai toate personajele, al unei stări care îi ușurează prezența ubicuă, mereu acolo unde arde vreo chestiune importantă, cu care, și el, să obțină șantaj sau/și favoruri. Baletul corpului său este controlat perfect, ca și dozajul replicilor, ca și privirea care mătură atent reacțiile tuturor. Alexandru Jitea face un Ghiță Pristanda cum n-am văzut. Un actor rafinat, profund, discret, pe care l-am admirat mereu, creează un Pristanda ca un clovn trist, ostenit de „importanța“ mai marilor, de jocurile și culisele lor după care cad, mereu, în picioare. Absent, cumva, știind că, orice s-ar întîmpla, nu se schimbă nimic. Marian Râlea este cel mai vital Trahanache. Șmecher, atent, aruncînd replica lucid și cercetător la efectul ei, franțuzit nu doar pentru că are fiul la studii, acest Trahanache are întregul sub control. El este stăpînul garnizoanei, pe care o are sub supravegherea-i vigilentă. Gag-ul cu aparatul de ascultare și banda care înregistrează convorbirile este și un accent care întărește ideea lui Alexandru Dabija. Prezența vioaie a acestui Trahanache modifică prejudecăți și fac mai viu și mai plauzibil personajul. Apariția lui Marcel Iureș și al său Agamiță Dandanache – ca un general alb, ca o statuie majestuoasă și impunătoare, ridică ștacheta abilității în ale șantajului lucid. Ca armă. Și nu un efect al vîrstei. Marcel Iureș – unul dintre puținii actori care au o tehnică desăvîrșită în a-și introduce personajul în scenă – domină cu privirea, gestual, cu costumul alb, impecabil înzorzonat de distincții, pe care îl arată țanțoș, cu rostirea-i ușor prețioasă o adunare în derută, în deriva aranjamentelor. Și, brusc, după cîte un enunț pompos, spus cu morgă, statuia cade. Se prăvălește. O lasă „genunchii“. Abia îl tîrăsc Trahanache și Zoe. Fiecare cuvînt este rostit cu dublu sens. Iar tehnica șantajului capătă „înălțime“ și „aplomb“. Cațavencu, mereu plimbat de colo pînă dincolo, este ca un ofițer degradat, un perdant fără leac. Dan Rădulescu prinde tonuri multiple pentru vocea unui ridicol aranjor, unui ziarist corupt, „ofițer“ în postura unui soldat jalnic, la ordinele oricărui superior care are sau ia puterea. Și în slujba căruia se pune degrabă. Oana Predescu desenează o Zoe ca dintr-o artilerie de călărie la vînătoare după un trai de dolce farniente. Puțin isterică, ciupită, umblînd de colo pînă dincolo ca o somnambulă prin tranșeele sforilor puterii, Oana Predescu își pune în valoare și în Zoe, cum grano salis, tehnica vocală, tipuri de șoapte, schimbări de registru, o corporalitate expresivă, inuiția scenică și a proporțiilor. Brînzovenescu, Ruxandra Maniu, și Farfuridi, Ionuț Moldoveanu, un cuplu complice în mișcarea pentru aflarea adevărului. Care să nu-i ia prin surprindere. Care să nu-i lase pe dinafară. De un comic savuros, gradat, cu ochii într-o uimire fără sfîrșit, Ruxandra Maniu, și o precipitare ridicolă, Ionuț Moldoveanu, cei doi îmbogățesc valoarea umorului aici, dar și tipologia fraierului. Satira lui Caragiale devine și mai acidă.
Un spectacol despre ridicol. Despre obiceiuri necurate de netratat. Ca Tipătescu, Lucian Iftime, care își exersează mușchii, corpul într-o agitație penibilă și ineficientă, taxat mereu de ceilalți. Haina militară, cu stilizările scenografei Maria Miu, tema muzicală care te calcă pe nervi, decupajul fiecărui personaj, argumentele pentru ideea de a muta mahalaua în garnizoană, trupa pe care a făcut-o Dabija, amplasarea textului lui Caragiale în spațiul de cîțiva metri părtrați de la Teatrul Act, senzația că personajele se ridică de pe bănci, dintre noi, consistența actoricească, rezolvarea fiecărei situații, temele repetitive, care vorbesc pe mai multe voci de tare și moravuri de nevindecat. De atunci și de mereu pe plaiul mioritic. O comedie și mai neagră, unde comenzile nu se aud, doar se intuiesc.