E arhicunoscută „ucenicia“ lui Ioan Pintea pe lângă Nicolae Steinhardt, ca și devotamentul cu care prelatul-scriitor ocrotește posteritatea, spirituală și materială, a autorului Jurnalului fericirii. Ar fi ispititor și facil, prin urmare, să asociez cartea sa de însemnări Proximități și mărturisiri (ajunsă acum la o a doua ediție, revăzută și adăugită) cu modelul ilustru al „monahului de la Rohia“.
Totuși, voi începe tocmai prin a despărți cele două texte diaristice, pe care le unește relația de discipolat stabilită între autorii lor, dar le diferențiază și forma, și conținutul lor.
Proximități și mărturisiri, jurnalul lui Ioan Pintea, este un jurnal propriu-zis, scris pe măsură ce experiențele cuprinse în el sunt trăite. Chiar dacă regula calendarității nu este explicit asumată – căci autorul nu precizează datele la care sunt consemnate secvențele –, textul este ordonat în fragmente succesive, care la lectură își dezvăluie, în pofida unor reveniri și reflecții ulterioare, și succesiunea cronologică. Dimpotrivă, Jurnalul fericirii este – din punctul de vedere al poeticii speciei – un fals jurnal, întrucât este scris (și rescris) după ieșirea lui Nicolae Steinhardt din închisoare, amestecând în fluxul narațiunii întâmplări din prezentul scrierii și amintirea experienței carcerale. Structura lui fragmentară pare diaristică, dar perspectiva asupra trecutului e cu certitudine memorialistică. Eseistul privește înapoi, către momentele-cheie ale existenței sale, spre a găsi și extrage un sens, nu spre a reacționa pe moment la stimulii realității în care trăiește atunci când scrie. Nu am dubii că influența lui Steinhardt a contat în demersul lui Ioan Pintea de a ține un jurnal în care să consemneze experiențele sale spirituale – de altă factură, se-nțelege, decât cele ale magistrului –, însă forma pe care o ia confesiunea prelatului-scriitor e diferită. Cele două cărți se întâlnesc numai în punctul în care autorii nu fac literatură, deși textele lor sunt/ devin literatură de cea mai bună calitate.
Și conținuturile celor două texte, cum spuneam, sunt diferite, începând chiar din punctul de pornire. Jurnalul fericirii este o imensă parabolă a drumului – improbabil și dificil – al unui evreu secular și raționalist către Hristos, în timp ce Proximități și mărturisiri este, cu formula lui Stendhal, o oglindă de-a lungul traseului pe care un sacerdot creștin-ortodox merge clipă de clipă, printre obstacolele și bucuriile vieții. Oglinda de care vorbesc este, în cazul lui Ioan Pintea, de natură spirituală: prelat și intelectual laic, în același timp, cel care scrie transferă totul – de la observațiile privind condiția preotului de țară la călătorii și de la întâmplări ecleziastice înalte la lecturi – pe un plan spiritual. Singurul care justifică experiența scrierii jurnalului.
Pe cei doi autori legați de o relație dublă, de discipolat și prietenie intelectuală, îi desparte nu numai limita recluziunii politice (absentă, din fericire, din experiența sacerdotului român de după 1989), ci și condiția lor în raport cu credința comună. Experienței convertirii și tragismului opțiunii, din jurnalul lui Nicolae Steinhardt, îi corespund în textul lui Ioan Pintea liniștea unei credințe blânde (deși mereu pusă la încercare) și dramatismul tăcut al micilor alegeri de zi cu zi. Nu mai puțin interesante – deși nu la fel de spectaculoase – ca experiențe diaristice, aceste „ridicări“ ale realității la puterea spiritului au o dublă funcție, literară și intelectuală. Jurnalul preotului-scriitor nu este „întemeietor“, ca al lui Steinhardt, ci e un potențial rezervor de „combustibil“ sufletesc pentru cei care merg pe aceeași cale.
Dar care este această cale? Este ea cea a Bisericii, a unei vieți pur religioase, având în vedere că autorul „mărturisirilor“ este, la ora la care își începe însemnările de față, preot de țară în județul Bistrița-Năsăud? Pentru cei mai puțin familiarizați cu doctrina Bisericii, aș spune că Ioan Pintea este în egală măsură un bun sacerdot și un bun cărturar. Nu are liberalismul fără egal al lui Steinhardt – care se alimenta atât din experiența unui iudaism secular anterior, cât și din cea a studiului catolicis mului – și, în anumite momente (cum ar fi întâm plările care pun în discuție ecumenismul) reacțio nează de pe pozițiile dogmatice ale ortodoxiei. Cu o anumită suplețe intelectuală, cu o cunoaștere aprofundată a tradiției hermeneutice pe care se întemeiază acele poziții, totuși, fără a ieși cu un milimetru din dogmă. Nu avansez observația ca o acuzație, ci ca o precizare de poziții. Însă, în declinarea cotidiană a acestei poziții dogmatice, în Proximități și mărturisiri avem de-a face cu un creștin adaptat epocii în care trăiește, care încearcă să afle răspunsuri la dilemele omului de azi și, mai ales, să le formuleze într-un discurs care se adresează contemporaneității: „Credința e un dar care trebuie câștigat. Nu e de-a gata. E necesar un efort de conștientizare, de valorificare a acestui dar, o reflecție lucidă asupra seminței care stă să odrăslească. Marii convertiți sunt emblematici pentru felul în care e cu putință credința în orice suflet de om. Credința se fundamentează pe rigoare, realism duhovnicesc, curaj, luciditate, nădejde, libertate, dragoste, calm, răbdare, smerenie. Și pe încă ceva. Pe acel ceva care stăvilește orgoliul și proasta afișare a credinței și care e cuprins deplin în răspunsul tatălui îngrozit și disperat: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» (Marcu, 9, 24). N-am suportat niciodată habotnicia. Habotnicia vulgarizează credința.“
Realismul duhovnicesc, așadar, îmi pare a fi lentila prin care prelatul-scriitor privește lumea în care trăiește, își contemplă semenii și pe sine însuși, se raportează la credincioșii pe care îi păstorește la Chintelnic, la familie și la lumea culturală căreia îi aparține. Ioan Pintea este un cititor pasionat (și nu e de mirare că, din această postură, a ajuns și director de bibliotecă), iar gestul raportării întâmplării cotidiene la carte este unul spontan. Nu doar pentru a verifica unele atitudini ecleziastice – ultimele trei decenii și jumătate au fost interesante și neobișnuite și din acest punct de vedere –, cât pentru a se verifica pe sine, moral și intelectual. Pentru a-și întări, prin proba cărții, convingerea și, concomitent, a-i prezerva suplețea și blândețea, în absența cărora credința devine crez și se transformă în dogmatism și în ego.
Îmi place că Ioan Pintea se simte bine în ipostaza de prelat, ba chiar și în cea de preot de țară, care nu are de-a face, în viața cotidiană, cu credincioși de anvergură intelectuală. Nu se sfiește de straiele tradiționale și nu are complexe că aparține Bisericii Răsăritului. De aceea poate reflecta liber la idei, texte și inițiative venite din restul lumii creștine (în special din cea catolică), fără însă a face din ecumenism un stindard politic. Ideea de refacere a unității creștine îl preocupă din cauza neajunsurilor Bisericii de azi, inclusiv ale celei căreia îi aparține. Unitatea Bisericii are sens numai întrucât ar putea servi nevoilor omului contemporan (însă, desigur, prelatul știe mai bine ca oricine că decisivă în acest sens va fi tot voința divină, nu planurile omenești).
Altminteri, Proximități și mărturisiri este, cum începusem să spun mai înainte, un fascinant jurnal de lectură și un repertoriu al mai tuturor cărților care contează în cultura noastră, din ultimii treizeci de ani, deopotrivă românești și traduceri. Ioan Pintea citește tot, știe tot, urmărește viața literară, ca și pe cea a Bisericii, este interesat și implicat – deși smerit – în dialogul dintre intelectualii laici și Eclezie și, mai ales, are cultul valorii. Dispariția lui Nicolae Steinhardt din peisajul său intelectual caută să o suplinească prin ceilalți cărturari de anvergură, inclusiv morală, pe care are privilegiul să îi aibă în preajmă. Îi și caută, de altfel, ca un la fel de smerit „pescar de oameni“. Îmi place enorm pasajul în care îl împacă, postum, pe Steinhardt cu Noica: „Pe Gabriel Liiceanu l-am întâlnit pentru prima dată la Bistrița. Mi-a dorit, prin autograful dat pe Jurnalul de la Păltiniș, să devin «un locuitor al Păltinișului». Locuitor n-am devenit, pentru că «locuiam» la Rohia. M-am îndrăgostit în schimb irecuperabil și pe viață, se pare, de Păltiniș și de «catarii» lui. Am devenit, cu alte cuvinte, un iubitor al Păltinișului. Dai li!“ Cu alte cuvinte, dacă am sta numai într-unul dintre cele două mari jurnale postbelice, cel de la Păltiniș sau cel „al fericirii“ (de la Rohia), n-am fi întregi. Prelatul-scriitor schițează, prin reunirea celor două experiențe, o posibilă eboșă personală a „omului deplin“ în cultura noastră de azi.
Carte profundă, mai „țeapănă“ în litera Legii decât cea a magistrului Steinhardt, Proximități și mărturisiri ne deschide o fereastră către o lume românească pe care de regulă nu o prea vedem. Dincolo de spectacolul tot mai echivoc al politicii și al luptei pentru putere, dincolo de cacofonia mediatică și de devergondajul spațiului virtual, dacă îți alegi bine vecinătățile și dacă nu uiți de necesitatea mărturisirii, cu tot ce implică ea, poți duce o viață împlinită spiritual. Jurnalul lui Ioan Pintea poate servi drept călăuză.