Cornel Ungureanu este ultimul nume pe lista criticilor de prim-plan care ne-au părăsit în numai doi ani, după Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Dan Cristea și Virgil Nemoianu. Listă prea lungă – în pofida faptului că trecerea nu cruță pe nimeni, iar Providența nu ține cont de sentimentele noastre – și mai ales prea grea, în raport cu lista tot mai subțire a celor care vin din urmă.
Dintre șaizeciști, Cornel Ungureanu a fost printre primii care au intrat în „competiția“ criticii de întâmpinare, scriind cronici literare în revista Scrisul bănățean încă din anul 1963 și devenind din 1964 unul dintre titularii rubricii, în noua iterație a publicației, Orizont. Însă, dintre colegii de generație, a debutat editorial cel mai târziu, abia în 1975, cu volumul La umbra cărților în floare: probabil că, din acest motiv, uitatul, azi, Dicționar de literatură română contemporană (1971, ed. a II-a, 1977) al la fel de uitatului Marian Popa nici nu-l menționează.
Debutul său editorial s-a bucurat, însă, de o largă primire, poate și pentru că, dintr-o activitate de cronicar de mai mult de un deceniu, autorul reținuse numai articolele de critică a criticii. Demersul său, pe cât de radical, pe atât de neașteptat, sugera totuși importanța pe care receptarea literaturii („umbra cărților“) o are în configurarea semanticii acesteia. Cornel Ungureanu era conștient, în această ordine de idei, de rolul pe care criticii generației sale l-au avut în destructurarea falselor ierarhii alcătuite în deceniul realist-socialist și în întoarcerea literaturii la valorile ei autentice. De aceea, cezura dintre „primul deceniu“ și generația șaizeci a reprezentat pentru autor un reper cronologic și metodologic de care s-a servit și în sintezele ulterioare, cum ar fi Proza românească de azi (rămasă, din păcate, la primul volum, apărut în 1985).
Opțiunea l-a inclus pe Cornel Ungureanu în rândul criticilor care – în special în ultimul deceniu ceaușist, atunci când ideologii regimului au încercat o nouă înrolare a literaturii sub stindard partinic – au apărat valorile literaturii autentice, în cercul timișorean care îi mai includea pe Livius Ciocârlie, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Vasile Popovici și Marcel Tolcea.
Însă criticul ieșise deja, în perioada la care mă refer, din perimetrul criticii de întâmpinare, deși a continuat să scrie despre noutățile editoriale până la plecarea dintre noi. Contribuția sa la susținerea literaturii adevărate în anii 1980 s-a manifestat, în consecință, altfel decât prin promovarea critică a generației optzeci. Cornel Ungureanu începuse încă dinainte de 1980 aventura conceptuală care avea să-l ducă, în anii din urmă, la sinteza pe care a încercat-o în Geografia literară a României (I, 2003, ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2023, vol. II, 2024).
Începutul l-a făcut destul de timid, într-un context în care numeroasele interdicții și tabuuri ale cenzurii făceau ca înțelesurile neconvenabile să fie numai sugerate, în Imediata noastră apropiere (2 vol., 1980, 1990). Ceea ce a părut a fi o retragere inexplicabilă în tranșeele criticii regionale era doar un preambul la ideea de „A Treia Europă“, respectiv, de „geografie literară“ (concept opus polemic celui călinescian de istorie). În realitate, în 1980 nu se prea putea vorbi despre vreun specific regional în România „unității de monolit în jurul partidului“, și cu atât mai puțin despre participarea culturii române la o structură de cultură și civilizație central-europeană. Protocronismul tuturor „priorităților“ aberante veghea neabătut, astfel încât autorul însuși a pus mai degrabă accentul pe cultivarea unor valori literare locale – așadar, pe întoarcerea la ceea ce G. Călinescu a numit „cultură“, opusă „literaturii“, aceasta din urmă definită strict estetic –, decât pe legăturile acestor valori bănățene cu forme, teme și structuri culturale de întâlnit și în spațiile limitrofe (Serbia, Croația, Ungaria, Slovacia).
În cauză era însuși conceptul de tradiție, înțeles de Cornel Ungureanu cu totul altfel decât Călinescu și decât urmașii acestuia. Pentru G. Călinescu, tradiția are sensul pe care i-l dau marii scriitori, singurii care pot legitima epoci și curente care altminteri, în absența marilor personalități, nu ar avea nicio însemnătate. Pentru criticul timișorean, tradiția e mai degrabă o „realitate a vieții interioare“, care include contextul de receptare al operelor și, în consecință, se deschide către istoria civilizației, către mentalități și idei. Așadar, nu o coborâre a ștachetei critice, care să facă loc în canon și „valorilor locale“ (nu cred că am întâlnit infamanta formulă în scrisul lui Cornel Ungureanu), ci o transformare a istoriei literare care să pună în evidență și celelalte aspecte ale operei, nu numai esteticul.
În anii 1980, această piruetă metodologică putea introduce subversiv în discuție tocmai tradiția diversă a culturii române: cultură de sinteză, în care intră experiența culturală distinctă a provinciilor din care s-a alcătuit statul național unitar. Nu o discuție critică despre „valorile locale“ bănățene dorea să producă, în acei ani, criticul timișorean. Ci una mult mai serioasă și mai dificilă despre civilizația europeană, ale cărei urme regimul comunist le dorea șterse definitiv. Ca să sublinieze aceasta, Cornel Ungureanu a avut prudența de a-și „blinda“ demersul cu cele două sinteze conexe, Contextul operei (din 1978) și Proza românească de azi, ambele, sprijinindu-se pe valorile clasice ale literaturii române, interpretate din perspective noi.
După 1989, în contextul libertății de exprimare, criticul a renunțat la blindaje și la camuflaj și, împreună cu Adriana Babeți, a condus dezbaterea multiplă pe tema celei de-a Treia Europe. Discuție neplăcută, adesea, cu accente nebănuite la început, în contextul în care deceniul 1990-2000 a fost marcat de violență politică și de sechelele niciodată recunoscute ale perioadei anterioare. Între pseudo-Europa trecută, de care ne despărțeam cu greu, și Europa Occidentală, care părea la un moment dat (pare și azi) un ideal prea îndepărtat, criticul timișorean propunea modelul Europei Centrale. Un spațiu deopotrivă al civilizației materiale și al diversității culturale, cu care România are în comun mai multe decât îi place să recunoască, și nu numai în Transilvania și Banat. Dacă recuperarea tradiției Banatului a înregistrat reușite certe, pe multiple planuri, restul dezbaterii despre Europa Centrală s-a pierdut într-un cor cacofonic de incriminări și răstălmăciri, iar după 2007 a devenit caduc, în condițiile uniformizării civilizaționale.
Din importanța pe care criticul o acordă elementelor de mentalitate și civilizație în literatură derivă și proiectul său major, opus Istoriei… călinesciene, de Geografie literară a României. Cornel Ungureanu, de altfel, ca o reverență făcută trecutului său de critic de întâmpinare șaizecist, nici nu a vorbit de opoziție, ci de complementaritate. Preferând, cu alte cuvinte, să sublinieze faptul că „geografia literară“ scoate la iveală alte straturi decât istoria de valori la care trimite perspectiva estetică, și este, în esență, un concept aglutinant și analitic, nu unul sintetic. Centrul și periferia, geografia urbană și cea rurală, geografia profană versus cea sacră ș. a. sunt tot atâtea seturi de opoziții și complementarități care pun în lumină alte aspecte ale literaturii și, mai ales, zonele de interferență ale acesteia cu societatea.
Din păcate, claritatea metodologică nu a fost punctul tare al lui Cornel Ungureanu, fapt care se vede și în Istoria secretă a literaturii române (2007). Nu numai că, după cum arată Nicolae Manolescu în Istoria critică…, nu e nimic cu adevărat secret în Istoria… lui Cornel Ungureanu, care omite bizar palierul ezoteric al vieții și operei multor scriitori, de la Dimitrie Cantemir la Ion Minulescu și de la Titu Maiorescu la nu puțini autori contemporani. Însăși noțiunea de istorie este topită aici în aceeași geografie, considerată ca generatoare automată de forme și structuri literare (ceea ce e departe de a putea fi demonstrat). Asemenea carențe au relativizat demersurile teoretice ale lui Cornel Ungureanu, dând adesea impresia că autorul interpretează în sens propriu și arbitrar noțiuni de mult constituite în cultura literară și nu numai.
La aceasta s-a adăugat și generozitatea critică în creștere a fostului exigent șaizecist, care și-a asumat în ultimele trei decenii – n-am înțeles niciodată de ce – bătălii imposibil de purtat, de la salvarea lui Mircea Eliade de acuzațiile de legionarism la susținerea critică a unor autori tineri sau mai puțin tineri, dar în mod evident lipsiți de talent. Aceasta l-a făcut pe același Nicolae Manolescu să formuleze o sentință critică greu de combătut în apel: „Aproape tot ce a publicat ulterior [după Istoria secretă a literaturii române – n. m./ R. V.] trebuie luat sub beneficiu de inventar.“
Din fericire, ceea ce a publicat anterior rămâne ca un capitol important în repertoriul generației șaizeci și în istoria literaturii române postbelice, acolo unde Cornel Ungureanu a jucat, la marginea de vest a țării, un rol de critic serios, susținător al valorilor și al ideilor bune, pe care nimeni altcineva nu l-ar fi putut interpreta mai bine.