Despre poezie și nu numai

Așa cum știm, poetul Robert Șerban este și un iscusit publicist literar. Interviurile pe care le realizează, în scris și la televiziune, atât cu numele importante ale literaturii actuale, cât și cu creatori din generațiile mai tinere, sunt aproape la fel de cunoscute în viața literară ca poezia sa. „Piper pe limbă“, titlul uneia dintre emisiunile pe care le-a realizat într-o carieră jurnalistică întinsă deja pe câteva decenii, a devenit o marcă înregistrată. Aceasta, în pofida faptului că sub acest generic intră, de fapt, mai multe modalități publicistice, de la convorbirea-document (realizată cu personalități contemporane și menită să scoată la iveală confesiuni de interes pentru istoria literară) la interviul de actualitate.

Unul dintre scriitorii a cărui poveste l-a interesat pe Robert Șerban mai mult decât simpla curiozitate „de serviciu“ a fost Petre Stoica. Autorul Arheologiei blânde (1968) a devenit o țintă publicistică din cel puțin două motive: potențialul critic și de istorie literară al memoriei sale și, evident, faptul că în generația șaizeci a reprezentat Banatul – unde s-a și întors la senectute, abandonând Capitala –, aspect la care publicistul timișorean nu avea cum să nu fie sen sibil. Nu exclud și existența unor afinități elective care s-au developat de-a lungul întâlnirilor dintre cei doi, afinități care explică de ce Robert Șerban a revenit iar și iar la Petre Stoica, dintre toți poeții mai vârstnici cu care a stat de vorbă.

Cele trei interviuri rezultate din aceste întâlniri, reunite acum sub titlul O întâmplare poate declanșa poezia, demonstrează atât interesul particular aprioric al autorului, cât și coagularea, între cei doi parteneri de dialog, a unui spațiu nu numai al convivialității, ci și, de la un punct încolo, al consubstanțialității. Convorbirile dintre ei au avut loc între 1999 și 2003, primele două (Numai singurătatea îți este fidelă și Poeții de azi prea seamănă între ei) apărând în volume mai vechi de interviuri ale lui Robert Șerban, în timp ce cea de-a treia, realizată pentru televiziune, vede abia acum lumina tiparului. Autorul le-a adăugat și un fragment de jurnal avându-l în prim-plan pe Petre Stoica, tocmai pentru a sublinia dimensiunea documentară a mărturiei conținute în O întâmplare poate declanșa poezia.

Prima observație care se poate face pe marginea dialogurilor din carte este aceea că Robert Șerban și-a ales bine interlocutorul. Petre Stoica a fost o prezență activă în viața literară și civică, dar un observator pieziș, situat aparte față de colegii de generație și de epoca prin care a trecut. Născut în 1931, era ceva mai în vârstă decât „plutonul“ șaizecist, care era născut între 1933-1939, și a intrat în literatură – împreună cu scriitori ca Gheorghe Tomozei, Dumitru Radu Popescu sau Fănuș Neagu – înainte de 1960. În fapt, Petre Stoica a debutat în revistă în 1956, cu un an înaintea lui Nichita Stănescu, și în volum în 1957. Poate că nu pare mult, însă față de ultimele debuturi șaizeciste este vorba de un ecart de un deceniu. Deceniu, în paranteză, de schimbări fundamentale în viața culturală româ nească, în care și-a făcut simțită prezența „micul dezgheț dejisto-ceaușist“, cu tot ce a însemnat el pentru literatură. Chiar dacă acest debut nu a fost întâmpinat favorabil de critica de serviciu de la acea dată – căci poetul nu era realist-socialist –, el i-a creat un statut distinct în cadrul generației sale. La a cărei orientare neo-modernistă nici nu a aderat, după cum mărturisește chiar în cadrul primului dialog din O întâmplare…: „Locul unde m-am format, însă, a fost Biblioteca Comunală. Acolo l-am descoperit pe Barbu, dar nu am reușit să ader la poezia lui. Nici azi nu pot să spun că sunt un barbist.“ Apoi, student și stabilit în București, Stoica a colaborat la Steaua: altă diferență față de generația sa, care nu a mers către poezia cultivată atunci de A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea sau Aurel Gurghianu și către publicația clujeană, aflată în conflict cu cele bucureștene. A contat, în profilul aparte pe care l-a avut opera lui Petre Stoica, și bagajul etic de tip central-european cu care a venit din Banat la București: acesta l-a ferit de „pașii greșiți“ pe care, în lipsa lui, alți colegi de generație i-au făcut la început de drum. Poetul a preferat o anume marginalitate în raport cu „centrul“, cu toate că, după cum îi mărturisește lui Robert Șerban, a beneficiat (în anomia caracteristică stalinismului românesc) de sprijinul întâmplător al unuia dintre pontifii momentului: uitatul, azi, Paul Georgescu. Episodul „mutării“ la Bulbucata în anii 1980, de asemenea, face și el parte din această situare „tactică“ marginală, defavorabilă succesului social, dar favorabilă creației și unui tonus de viață mai tihnit, specific bănățean.

Există diferențe vizibile de tonalitate între cele trei interviuri, care nu sunt numai rezulta tul schimbării cadrului publicistic. Robert Șerban, într-o schiță de portret pe care i-o face poetului în cuvântul înainte, descrie această treptată acomodare și – dacă nu sunt prea îndrăzneț – împrietenire a doi scriitori din generații diferite: „După ce ne-am strâns mâinile și m-am prezentat, Petre Stoica m-a cântărit și m-a măsurat cu privirea. M-a scanat așa, dintr-o dungă, cu laserul albastru ce i-a țâșnit din ochiul drept, printre păru-i alb și barba-i sură: se reîntorcea definitiv acasă, în Banat, și căuta să ne ochească din prima, ca să nu-și mai consume, apoi, timpul cu asta. Avea multe de făcut și voia să știe cu cine. Pe mine m-a nimerit, fiindcă după acea întâlnire, de la mijlocul anilor ’90, m-a invitat des să-i fiu în preajmă. Ce să mai: m-a plăcut don’ Pedro și prietenia pe care mi-a arătat-o a însemnat enorm pentru mine.“ Consecința împrietenirii nu a fost familiaritatea – sobrietatea și buna cuviință bănățeană veghează –, ci o aprofundare a confesiunii, care trece de la rememorări cvasi-documentare ale carierei poetului (în prima convorbire) la exprimarea unor opinii literare și civice deschise și chiar la mărturisiri care țin de laboratorul de creație și de crezul literar personal (în următoa­rele două).

Primul interviu mi se pare interesant, în primul rând, prin caracterul lui de bilanț. În 1999, Petre Stoica pu­sese punct unui capitol lung și important din viața sa, capitolul bucureștean, început cu studen ­ția, și îl inaugurase pe ultimul (fără să știe, evident, că era ultimul), și anume întoarcerea în Banat. Pri­vește așadar în urmă, stimulat și ghidat de întrebările unui Robert Șerban venit la interviu cu temele făcute, dar nu cu nostalgia celui care a făcut deja totul, ci cu nerăb­darea celui care mai are multe de făcut. Este conștient de diferențele majore dintre poezia sa – „demo­cratică“, de filieră whitmaniană – și cea a colegilor și prietenilor apropiați – de „stil înalt“ și ab­stractă. Rememorează epi soade semnificative ale receptării primelor sale volume (inclusiv traducerea, în premieră, a lui Georg Trakl) și ne oferă o privire „pe gaura cheii“ a resorturilor ascunse ale schimbărilor produse în literatură la finalul anilor 1950 și începutul anilor 1960.

Următoarele două convor­biri sunt mai puțin „solemne“ și mai deschise: se simte apropierea umană și literară dintre cei doi poeți. Petre Stoica face observații pătrunzătoare despre viața literară și despre poezie, una dintre ele fiind reținută de Robert Șerban ca titlu al celui de-al doilea inter ­viu: „Dar nu știu ce se întâmplă: poeții de azi prea seamănă între ei. E o scrâșnire în jocuri mai mult grafice…“ Caracterizare pătrun­zătoare, care arată că, deși poeții nu sunt de regulă buni critici și au prostul obicei de a-i supraevalua pe tinerii scriitori care-i curtează, atunci când au conștiință artis­tică și o formare filologică serioasă, cum avea Petre Stoica, pot pune un diagnostic sever (și drept) creației actuale. Multe alte idei și observații ale sale sunt, de altfel, de discutat și de analizat, căci conțin experiența unui poet profund și substanțial în tot ceea ce a făcut și acumulările unei vieți literare trăite la modul cultural. Stoica a îmbinat ca puțini alții boema și marea cultură, kieful alături de Nichita Stănescu sau Adam Puslojić – păcat că interlocutorul său nu l-a întrebat mai multe despre experiența iugoslavă – și munca serioasă în redacțiile de editură sau pe textele marilor scriitori germani.

Fragmentul de jurnal în care Robert Șerban a surprins prezența lui Petre Stoica la prima ediție a Festivalului de Poezie de la București, din octombrie 2000, subliniază și ea (ușor nostalgic, dar foarte potrivit) diferențele dintre viața literară și scriitorii de atunci și atmosfera de azi. Diferențe nu de etate, ci de paradigmă.

În toate, O întâmplare poate declanșa poezia este o carte mai substan­țială decât lasă să se creadă dimensiunile ei. Când prietenia umană este dublată de o reală prietenie literară, implicând cunoașterea reciprocă și un set de valori comune, dialogul iese din sfera publicisticii și devine istorie literară. Una agreabilă, animată de mobilitatea intelectuală a lui Robert Șerban și de profunzimea etică și ideatică a lui Petre Stoica.