M-am numărat printre privilegiații care au citit Valentina, romanul de debut în proză al Angelei Martin, înainte de apariția tipărită. Am descoperit atunci cu uimire o prozatoare care, de-a lungul unei frumoase cariere de eseistă, traducătoare și publicistă, ținuse bine ascunsă propensiunea pentru roman. Dar această „existență ascunsă“ a prozatoarei nu a fost pasivă: viitoarea autoare a acumulat pas cu pas, pe canavaua unei memorii deopotrivă afectivă și culturală, materia din care avea să se alcătuiască o trilogie romanescă de amploare atât narativă, cât și intelectuală. Căci, după Valentina, apărut în 2023, Angela Martin a publicat în 2024 cea de-a doua secvență a ciclului, Cartea lui Cezar, iar acum, la începutul lui 2026, Îngerii de bronz.
Legăturile narative dintre cele trei romane sunt evidente și, de altfel, au fost succint descrise și în recenzia semnată de Horia Gârbea (vezi Exegi monumentum?, în „România literară“, nr. 10/2026, p. 10). Valentina, frescă narativă de mari proporții, derulează povestea familiei Valentinei Otescu din interbelic și până spre jumătatea perioadei comuniste, atunci când Cezar Grozescu, fiul Valentinei, student la Medicină, reușește să rămână în Austria cu ajutorul unei burse. Cartea lui Cezar este romanul unei alte recuperări, cea a anilor de studenție din România, în plin regim comunist, a fiului Valentinei. În fine, Îngerii de bronz „mută“ povestea familiei Grozescu în perioada de după intrarea României în Uniunea Europeană, când atât statutul țării, cât și cel al românilor plecați „dincolo“ s-au schimbat. Toate trei sunt, în mare măsură, romane ale memoriei: o modalitate care începe să joace, în proza noastră de azi, rolul pe care l-a jucat faimosul roman politic în anii 1960-1970 (înainte de a fi adulterat de autori partinici, de tip Dinu Săraru).
Așadar, în Îngerii de bronz, psihiatrul vienez Cezar Grozescu se întoarce la Arad – și de acolo într-un circuit de vacanță prin țară – împreună cu cei doi copii, Lorenz și Liesl. O face mânat de nostalgie, îndemnat de ușurința relativă cu care se poate călători, dar și îmboldit de un gând subliminal de a-i duce pe copii să-și vadă rădăcinile românești, acum, când acestea nu mai sunt un detaliu biografic ce trebuie ascuns. De la Viena în care locuiește Cezar la Aradul din care provine se poate ajunge foarte repede, fie cu avionul, prin Timișoara, fie cu mașina, pe autostrăzile din Austria și Ungaria. Lorenz, alintat Lori, și Liesl au și alte motive de a-și însoți tatăl în România, în afară de dorința de a-și recupera tardiv rădăcinile paterne și de grija pentru părintele ajuns la senectute. Lori este încurcat într-o poveste amoroasă bizară cu o refugiată din Turcia, Elif, care tocmai dispăruse de la domiciliul său, în timp ce Liesl dorește să-l reîntâlnească pe reșițeanul Alfi, iubitul ei „la distanță“, pe care-l cunoscuse în Austria.
E limpede, prin urmare, încă din preambulul romanului, că rememorarea pe care Angela Martin o provoacă prin intermediul trilogiei sale este una simbolică, fiind împărțită în „trepte“ (citește: în etape istorice). În timp ce Valentina conține povestea dramatică a transformării forțate a vechii Românii într-un stat comunist, iar Cartea lui Cezar detaliază „urmările“ acestei transformări asupra vieții de zi cu zi, în primul rând a unor tineri intelectuali, în Îngerii de bronz prozatoarea mută obiectivul camerei de luat vederi în perioada postcomunistă. Fluxul memoriei este, desigur, fluid și între romane funcționează racorduri introduse cu abilitate, însă diferențele de epocă sunt imediat vizibile.
Vreau, deci, să subliniez că trilogia funcționează asemenea unei „benzi a lui Möbius“, în care povestea de familie – care declanșează fluxul subteran al memoriei – sugerează drama mai amplă a națiunii, în timp ce povestea acesteia din urmă potențează dramele personajelor. Angela Martin nu este o simplă autoare de istorii de familie, oricât de interesante ar putea fi acestea (iar istoriile arădene și bănățene pe care le derulează și în Îngerii de bronz chiar sunt): pentru ea, romanul nu are sens în absența unor semnificații mai profunde, care proiectează „micile istorii“ pe scena istoriei celei mari. Așadar, un alt mod de a analiza cu mijloace romanești condiția omului în istorie, contrapunctând, cum afirmam în introducere, romanele politice ale unor Augustin Buzura sau Constantin Țoiu.
Istoriile care se intersectează în romanul de final al trilogiei se derulează, cum spuneam, în zilele noastre. România, cea din care plecase Cezar în plin ceaușism, este acum un stat european… cel puțin în teorie. Nu mai există granițe – decât pentru extracomunitari, cum este Elif, misterioasa turcoaică pe care Lori o adusese ca refugiată în urma unor inundații catastrofale din Gemlik, Turcia –, oamenii nu se mai tem de represiune, tinerii arădeni pe care Lori și Liesl îi văd pe stradă sunt îmbrăcați și se comportă, aparent, ca niște occidentali obișnuiți. Însă drama românească nu scapă ochiului lui Cezar, care nu privește diferențele față de Austria drept niște expresii ale pitorescului daco-român. Clădirile și spațiile publice sunt neîngrijite, monumentele sunt neglijate, renovările, haotice și peste toate plutește un aer de abandon. Povestea lui Alfi, iubitul reșițean al lui Liesl, dezvăluie și de ce: Reșița, fostul bastion românesc și european al metalurgiei, putrezește lent din lipsă de activitate economică. Autoritățile locale merg pe principiul minimei rezistențe, rezolvând numai urgențele și problemele majore, care pun în pericol însăși existența orașului. Prin comparație cu alte urbe occidentale care investesc în transformare, după dispariția industriei (Lori este arhitect, ca și Alfi, și știe), în România nu se întâmplă nimic. Toți bâjbâie prin hățișurile unei birocrații care sufocă orice inițiativă, iar indolența generală nu contribuie nici ea la crearea unei mase critice în favoarea înnoirii. România este europeană numai la suprafață: țara profundă se scufundă încet, în uitare și neputință.
Perspectiva autoarei nu este, însă, tragică. Nici aici, nici în celelalte două romane ale seriei. Căci tragicul ar implica un conflict decis dinainte de către zei, deci irezolvabil în roman. Or, particularitățile tipologiei pe care o creează Angela Martin sunt tocmai mobilitatea, rezistența la șocuri și complexitatea unor personalități multiplu fracturate, însă armonioase. Valentina supraviețuiește unui grav accident, Cezar rezistă șocului emoțional de a-și pierde iubita (despre care află acum, întors la Arad, că avusese o poveste de dragoste cu cel mai bun prieten al său din liceu, medicul de azi Benö Ion). Lori va rezista și el revelației că marea sa iubire, turcoaica Elif, era în realitate o escroacă sentimentală, care se folosise de el spre a ajunge în Occident, deși era căsătorită ritualic la ea acasă.
Drama regăsirii imposibile a memoriei din Îngerii de bronz se derulează pe fundalul unei Europe deschise, în care acționează din plin convergența și metisajul. Liesl, fiica românului Cezar și al vienezei Karin, se îndrăgostește de Alfi, reșițean pe jumătate șvab. Încercând să dea – cu ajutorul detectivului particular Sepp – de urma dispărutei Elif, Lori descoperă că o mare parte din orașul în care locuiește, Graz, este controlată de rețelele familiale turcești, ale căror fire duc până în Anatolia. Este o Europă care își pierde treptat propria memorie, în care până și oamenii deschiși și luminoși își descoperă prejudecăți de care nu sunt conștienți, iar România pare absentă. Încercând să afle cât de departe este Reșița de Viena, Karin, soția lui Cezar, caută, de pildă, o dimineață întreagă în librăriile din centrul capitalei Austriei o hartă a țării noastre, fără să o poată găsi. Metaforă a pierderii memoriei Imperiului, desigur, dar și un semnal de alarmă cu privire la indolența cu care tratăm acum condiția noastră de membri ai Europei Unite, fără să ne pese de altceva decât de bunurile materiale și de satisfacerea unor nevoi primare.
Dacă Valentina s-a intitulat așa pentru a sublinia rolul central pe care îl are memoria personajului în arhitectura romanului (iar nu Carmina burana, după numele operei care intervine simbolic în mai multe momente-cheie), romanul Îngerii de bronz își datorează titlul unei împrejurări care pune capăt poveștilor ce se întretaie între Viena, Arad și Reșița. Într-un cimitir reșițean, Cezar vede niște figurine de bronz, care îi sugerează ideea de a comanda unui sculptor timișorean trei putti: doi pentru mormântul părinților săi și unul pentru cel al soacrei vieneze. Această întoarcere semnificativă către cei trecuți dincolo așterne umbrele asfințitului peste povestea familiei Otescu/ Grozescu, ca și peste lumea lor. Căci „cărțile“ urmașilor Lori, Liesl și Alfi – conținute de viziunea regenerării arhitecturale a Reșiței, cu ajutorul fondurilor europene – sunt deocamdată doar promisiuni.
Cu Îngerii de bronz, Angela Martin încheie ferm, convingător, o amplă frescă a „dramei românești“ din ultimul secol.