Pe coperta elegantă a colecției Cantos a Editurii Junimea, Paul Gorban scrie despre Nicolae Corlat că e ca un alchimist fără laborator și, de aceea (interesantă înlănțuire cauzală!) își lasă poezia mult timp în sertar, „așteptând ca ea să îl cheme din nou“. Deducem de aici că, în cazul în care ar fi posedat laborator alchimic, poetul din Botoșani ar fi „lucrat“ poezia la minut, ca pe un produs fast-food.
În mod sigur sertarele poetului sunt pline de leacuri Împotriva orbirii (Editura Junimea, 2025) și conținutul lor îl cheamă destul de des, căci a semnat șapte volume de versuri, de la debutul său din secolul trecut (1997). Putem crede, precum mai tânărul său exeget, că pentru Nicolae Corlat „rugăciunea este stare de fapt“ și „Sărbătoarea Ființei care-și sparge zidul singurătății“. Eu aș propune însă, pentru această poezie, o descriere mai puțin bombastică, deși nu pot să nu îi recunosc unele excese retorice și metaforice, o grandilocvență de sacerdot mai apropiat de fală și chiar de păcatul trufiei decât de sfințenie.
Intențiile poetului sunt de a se apropia de măreția logosului. Un poem, intitulat chiar logos propune un scenariu distopic, într-un viitor („va veni o vreme“) bântuit de fapte cumplite: „pământul se va învălui într-un fum dens“, „nicăieri nu va mai fi lumină“, „din cer vor veni fulgere“ etc. Dar „de nicăieri vor veni atunci (nu e clar când, „atunci“ n. m. ) culorile“ și totul se va întoarce la viață. Putem presupune că logosul împlineșe această minune, redând speranța. Nicolae Corlat este un poet orfic, neabătut în credința lui că „logos“-ul ieșit din gura și lira poetului poate mântui lumea. Iar frumusețea cea mai palpabilă există și aduce alinare. Versurile au o frumusețe căutată, metaforele și comparațiile vin din registrul înalt: „ca o pasăre rănită dragostea ta/ pășește pe străzi imaginare“ sau „cântecul ierbii adoarme în greieri“, frumos, nimic de spus, chiar dacă imaginea e căutată și calofilă, ori „cobor cu tine pas după pas/ spre eternitatea tăcerii“. Autorul nu e nici măcar uneori ironic, el poartă veșminte de gală când scrie, nu poate fi surprins niciodată de cititor în situații neconvenabile, de neglijență domestică, debutonată. El practică o poezie la patru ace care trece plutind peste lume, fără a bănui măcar că există mizerie și mizerabilism cu care alți poeți fac frumuseți „din bube mucegaiuri și noroi“, imaginându-și, precum un mult mai tânăr confrate al său, că varsă pe crucea propriului său tată și pe panseluțele care ornează mormântul răposatului înaintaș, ca o formă inedită de kaddish post-douămiist.
Poetul se scaldă cu voluptate în frumusețea care are aptitudinea de a vindeca marasmul adânc al lumii. Versurile de dragoste izvorăsc din Cântarea cântărilor, cu un susur limpede: „brațele tale rotunde de aer/ pătrund în aval înspre carnea mea încă vie/ precum urciorul în vinul tăcerii prelungi/ în noaptea nunții din Galileea“. Este o izbutită metaforă a îmbrățișării, meșteșugit elaborată. Așadar, urciorul este cel care coboară „în aval“ să cuprindă vinul. Principiul feminin are inițiativa și provoacă „nuntirea“. Astfel de imagini complicate și ingenioase îl califică pe Nicolae Corlat ca poet de viziune și de abilitate a construcției. Peisajul se compune din tușe dese pe spații mici, trasate cu vârful penelului. Poetul iubește culoarea și se opune orbirii pe care e limpede că o consideră infirmitatea supremă.
Scenariile de natură lirică pe care le imaginează poetul sunt hieratice: „două flori bătute de vânt/ unduirea lor în amiază –/ venirea ta din înalturi/ mișcarea coapselor/ adieri pe trepte de piatră/ căzute din cer/ intrarea direct în memorie/ ca un pumnal în inimă“. Totul e nepământesc, căzut din cer, din înalturi, chiar treptele, care sunt mai curând simbolice și reapar în finalul textului. Întâlnirile între ființe gracile au aură magică, de epifanie. Chiar cu contactul cu cele mai simple obiecte închipuie hierofanii care impresionează până la zguduire eul liric.
În toate poemele sale, Nicolae Corlat se arată un ingenios creator de metafore, un cultivator al frumuseții lirismului și un elegiac discret ce se supune unor efluvii divine de natură panteistă. Toate manifestările naturii semnifică, trimit mesaje subtile al căror receptacol este poetul. El le captează cu maximă sensibilitate și acuratețe. Astfel își face datoria de transmițător, de medium al vibrațiilor de sorginte cosmică și sacră. Cititorul trebuie doar să se conecteze cu încredere la lungimea de undă a emisiei poetice și să se lase la rândul său invadat de frumusețea emanată. Nicolae Corlat e mai puțin un alchimist și mai mult un mijlocitor, un conectat, un spiritist al contactului dintre lumi.