Cronica vremurilor actuale consem nează lupta dintre două tipuri de civilizație – una care a fost numită a analfabetismului, concentrată la Radu Sergiu Ruba nu pe imagine sau pe vizual, ci pe o celebrare barbară a oțiumului și a trecerii timpului – și alta, care acum ar apune, a cărții. Elocvent, în această dialectică, titlul volumului, al cărui etalon devine incendiul bibliotecii din Alexandria, într-o permanentă actualizare: „Ard cărțile/ se aprind din senin/ din nimic/ nu mai e cine să le apere/ s-au golit de oameni“ (La lumina Alexandriei).
Acestui nivel macrotextual îi corespunde o serie de mici narațiuni personale, despre eșecuri și în general despre temele psalmistului, ale vanității și ale zădărniciei; poetul își recapitulează existența. Cunoscut lunedist, autor de romane traduse și premiate, diplomat pentru drepturile nevăzătorilor (a fondat la noi o instituție care se ocupă în special de cei care și-au pierdut la maturitate vederea), eseist și jurnalist, Ruba știe că „orice personaj de la o vreme/ ți se odihnește pe meninge“ (Celălalt), și se privește critic, scriind – despre sine ca un personaj: „Cum o fi/ cum n-o fi/ scrie și el poezie“ (Cu atâtea semne pe el) – sau despre cei din jur ca niște personaje pe care le introduce în cărți: „Te și întreabă camarada de sex:/ Găsesc ceva în cărțile alea/ te găsesc pe tine?/ Dacă nu – / la ce să mai citesc?!“ (Pe treptele bibliotecii).
Cel mai important strat dintre cele personale este locul poetului în lumea poeților: volumul se deschide și se închide cu un ecou în versuri al unui jurnal semnat Cristian Popescu – lider al poeților bucureșteni din anii ’90, o recentă și neașteptată descoperire ce a produs emoție pe piața editorială cu puțină vreme în urmă. Și în special pentru Radu Sergiu Ruba, pentru că „cel dintâi nume pomenit în carte/ era al meu“, după cum observă, reconstituind contextul unui scurt pasaj exegetic al faimoaselor biblioteci sculptate sau desenate din romanul Ciocoii vechi și noi, pe care și le tocmeau parveniții epocii în casele lor (Jurnalul poetului Cristian Popescu, poemul care deschide volumul Ard cărțile). Poveste de spus încă o dată, ultimul poem din carte, pune în abis o întrebare: „cum ar arăta o carte/ cu numele lui Radu Sergiu Ruba?“ Ar fi interogația lui Cristian Popescu (1959-1995) din jurnalul publicat, al ultimilor 7-8 ani de viață – ceea ce releagă apocalipsa lui Ruba cu perioada sfârșitului de regim comunist – începutului de regim capitalist din anii 1989-1990. Un joc de cuvinte, „Luptă, luptă RSR!“, slogan de încurajare în competiții pentru România pe vremea Republicii Socialiste România, arată ambiguitățile pe care poetul le pune în scenă, între inițialele numelui său și cele ale denumirii oficiale a patriei.
Un prilej de recapitulare cinică a unei existențe – nu întâmplător, Al. Cistelecan vorbea pe coperta a IV-a de „transformarea confesiunii în șampanie și parcurgerea anxietăților ca pe un număr de circ“, pentru că Radu Sergiu Ruba merge până la „coperta odihnitoare cât o lespede de marmoră“, la oasele „cărora le e de ajuns/ umbra unui nume sub care să albească“.
(Jurnalul lui) Cristian Popescu, fundamental pentru nașterea aces tui volum, nu este totuși singurul text ce transpare în pagini; la un festival de poezie vedem, într-un recital (deci un text oral) o altă figură „nouăzecistă“: „Eu plec – mi-a zis Ioan Es. Pop/ te las în locul meu/ du-te la palat fără frică“ – o expresie metaforică a trecerii în neființă, un semnal cu care volumul este jalonat.
Amărăciune, sarcasm (căci poezia este vizibilă doar la festivaluri), drame personale peste marea criză a cărților ce ard, act fundamental barbar, obscurantist, camuflat în sarcasm de tip metaforic. În acest univers – un avertisment, al poetului avangardist César Vallejo, din care este ales câte un motto pentru fiecare din cele două părți ale volumului – cea „publică“ și cea intimă, pentru a indica, atât cât se poate, un reper în acest moment al schimbării de repere, care debutează printr-o lumină (a rugurilor de cărți) ce anunță, se știe, întunericul. Poate că, în felul acesta, Radu Sergiu Ruba merge prea departe, neacordând nicio șansă vreunui salvator în stilul lui Ray Bradbury, de exemplu, cel care în Fahrenheit 451 nu se sfia să amâne distopia.