Era duminca alegerilor pentru președinte din 2014. Și ultima zi a Festivalului Național de Teatru. M-am străduit mult, peste puteri, am încercat să găsesc o formulă care să mă ajute să aduc la București Rinocerii de Eugène Ionesco, pus în scenă, desenat, texturat, pictat de Robert Wilson la Craiova. Nu am reușit. Complicațiile tehnice, costul lor… În 2007 am deschis Festivalul la Sibiu pentru că nu am găsit la București o hală, un spațiu unde să se joace Faust-ul lui Silviu Purcărete. Îl invitasem pe Jonathan Mills, Directorul Festivalului de la Edinburgh… ce a urmat, se știe. Este istorie. Recentă. Dar istorie. Fiind Festivalul fenomenului teatral național, mi s-a părut justificat să facem deschiderea și în afara capitalei. În fond, și Gala Uniter a avut principiul acesta. Știam deja cum trebuie procedat. Deci, în duminica alegerilor, trei autocare pline cu oameni de specialitate, studenți, doctori, arhitecți, artiști plastici, spectatori împătimiți au plecat spre Craiova, unde seara închideam Festivalul cu o mare sărbătoare: Rinocerii. Și încă ceva. Un live streaming se transmitea în cinema-ul de la Mall Băneasa. În sală se aflau Marie-France Ionesco și Lucian Pintilie. Cea mai grozavă echipă a stat la Craiova cîteva zile, la repetiții, ca să-și stabilească precis locurile aparatelor, unghiurile, totul ca transmisiunea să fie cît se poate de apropiată cu ceea ce era pe scenă. Ca la transmisiunile în direct, în cinematografe, de la Scala din Milano sau Metropolitan Opera din New York. Pentru ca toată nebunia asta să aibă loc, a fost necesar să cerem acordul și drepturile de autor de la regizor și de la toți colaboratorii. Inutil să amintesc cît de descurajată eram în fiecare zi. Că sînt mulți, ocupați, lucrează peste tot în lume, Bob Wilson are un program mega încărcat, cui să-i stea mintea la așa ceva, cine să poarte corespondența cu noi, se vor cere onorarii imense… Există în corespondența FNT răspunsul cald al lui Wilson. Și onorariul modic. Ca al tuturor. Cu o zi înainte, tema lui Ionesco, rinocerizarea, m-a apăsat. Tensiunea transformării umane eterne. Uniformizarea, corul, perpetuarea păcatului, a ororii. O secundă am simțit că drumul nostru ar putea fi atacat, că s-ar putea să fie voci care să manipuleze. Am făcut liste nominale, cu actul de identitate notat… Dintr-un autocar, un „coleg“ jurnalist a tranmis către televiziuni de scandal faptul că trei mijloace de transport plimbă de colo, dincolo, prin județele patriei, alegători. Poliție, controale, iritare… În 2019, am stat puțin de vorbă cu Robert Wilson după spectacolul „Mary said what she said“, de la Espace Cardin, Theatre de la Ville. Cred că este cu adevărat greu de spus și astăzi ce a simțit și resimțit breasla noastră teatrală, cu Isabelle Hupert protagonistă. Cădura lui, brațele, îmrățișarea, eleganța… și rîsul contaminant despre aventura cu „Rinocerii“. „Îi iubesc pe toți cei de la teatrul din Craiova!“. Știa nume de actori, oameni de la tehnic, proiecții, asistenți, machiaj. În inima Parisului, într-un moment de mare vizibilitate culturală și aniversar pentru Theatre de la Ville, la o recepție plină de figuri celebre, Robert Wilson făcea un omagiu și teatrului românesc. Generozitatea este o stare, o atitudine, ceva tot mai rar, a cărei noblețe aparține doar oamenilor mari. Așezați pe axa crucii: vertical și orizontal. Axa timpului și spațiului.
Cred că nici astăzi nu am stabilit exact, ca breaslă, ce s-a întîmplat undeva, în România. În sensul meditării după contemplare, cît a fost: venirea lui Robert Wilson în România. Nu într-o vizită, nu ca să i se joace un spectacol, să primească vreun titlu, să facă o conferință, ci să lucreze. În 2014, Robert Wilson a pus în scenă Rinocerii de Eugène Ionesco la Teatrul Național din Craiova. Unii au considerat asta o extravaganță. Sau un fel de tichie de mărgăritar care să împodobească un cap lipsit de păr. Deci, cam tot aia. Discuțiile pleacă la noi, mereu, de la bani. Cere mult, nu avem noi bani pentru el, pentru echipă, pentru onorarii, nu avem bani să invităm un artist mare, o trupă mare, o producție. Și flecăreala asta balcanică este însoțită de lamentări și alte cele atît de antiproductive, antiacțiune. De încercarea însăși, măcar, să transformi imposibilul în posibil. Ca într-un vis. Ceea ce fac artiștii.
Joi, 31 iulie, am primit un scurt mesaj de la New York, de la un prieten bun și apropiat al lui Wilson. „Bob a plecat““ La 83 de ani, cel care a re-interpretat arta scenică, pictura, muzica, sunetul, desenul, a plecat. Cel care a creat un institut, un centru de cercetare, de studiu, de formare pentru profesioniști, cel care a dat ritmului alt sens pe scenă, cel care a pictat cu lumina considerînd-o un actor pentru orice montare a sa, cel care a scris pentru fiecare dintre colaboratori și admiratori cîteva rînduri „desenate“ și ele, cel care a vorbit despre artă cu o emoție enormă și cu tot atîtea sensuri despre umanitate, cel, cel… a plecat.
Ore în șir mi s-au derulat imagini clare din acele spectacole pe care le-am vazut în sală sau pe care le-am studiat înainte de a ajunge fizic la o producție a lui de teatru și operă. Peste șaizeci de ani de prezență în lumea artei, pe care a privit-o altfel, filosofic, în primul rînd, diferit, pe niște coordonate construite dinăuntru, din percepții acute asupra timpului și spațiului. Poate teoria lui definitorie pentru scenă. L-am ascultat o dată vorbind despre crucea pe care linia verticală a timpului o face împreună cu linia orizontală a spațiului. A pus microfonul jos și a arătat cu degetele semnul acestei cruci. De joi, am plecat în refacerea fragmetară și subiectivă a „desenelor“ lui Robert Wilson. Ca un demers intim. Ca într-o iubire intensă și lungă, paradoxal, care nu devine apatică, rutină, ci rămîne viguroasă, îndrăzneață, care iese din limite și prejudecăți, din trasee prestabilite, care caută lumina și păstrează zborul. Pentru că el, zborul, în orice lumină, este semnul tainei omului pe pămînt. Plasticitatea timpului. Adică, tot ce a creat Robert Wilson.
Arhitectul avantgardei. Probabil că una dintre marile întîlniri între spirite rămîne cea dintre compozitorul american Philip Glass, probabil cel mai influent compozitor al secolului XX și regizorul american, arhitectul, dramaturgul, scenaristul Robert Wilson. S-au văzut prima dată în 1973, undeva în Manhattan. Doar cu cîțiva ani mai mare, Glass i-a propus lui Wilson să facă ceva împreună. Au hotărît subiectul: Einstein. Și au plecat de la o fotografie. Despre „Einstein on the Beach“ s-a scris, am studiat ceva vreme încercînd să aflu cum funcționau, cum se lucra propriu-zis. Bob Wilson desena, figuri geometrice, cercuri și diverse intersecții, suprapuneri de cercuri, pe hîrtie milimetrică. Repetitivitatea a devenit și structura muzicală, scrisă pe măsură ce desenele erau primite. Premiera a avut loc în 1974, la Festivalul de la Avignon. Și nu există producție semnată de Wilson care să nu invoce acel moment de grație.
După ce a absolvit studiile de bussines, în Texas, Robert Wilson face arhitectură la New York, deși și-ar fi dorit arte. A simțit și a văzut arhitectura toată viața ca o construcție geometrică, ca în tablourile lui Cézanne, unde îl fascina nu doar lumina lor, ci și geometria. „Să prezinți, nu să re-prezinți.“ Limbajul idiomatic. Mișcarea frîntă a lui Nijinski din „L’aprés-midi d’un Faune“. Impactul decisiv al dansului asupra sa. Martha Graham. Compozitorul John Cage. „Tot ce fac este dans“ a spus mereu Wilson. Mișcarea. Manipularea ei. A construi cu lumină pentru că arhitectul știa că nu există spațiu fără lumină. Muzică, lumină, sunet, mișcare. Știința de a pune lumina pe un corp, pe un gest, pe un detaliu ca și cum ar fi luminat un tablou într-o galerie, într-un muzeu. Experiența din Japonia ca tînăr arhitect a condus la inovarea conceptului de mișcare pe scenă, acel „slow motion“ să-i spunem, acei pași și dinamica lor din teatrul NÔ. O dublă căutare. Și dublu răgaz. Unul pentru actor, să gîndească, să fie conștient de tot ce face, simte, transmite și celălalt pentru spectator ca să primească. Să înțeleagă. Fără asta, nimic nu-și are sens. Antinaturalismul declarat al lui Wilson a fost enunțat și conservat constant. Măștile. Machiajul. Ochii. Machiajul înseamnă să ai ochi, pentru că ei sînt centrul lumii în care Bob Wilson a crezut. Cu ei a studiat lumea, liniile, culorile, prin ei a transmis misterul artei lui copleșitoare. Picturi infinite, inepuizabile, în linii, cu profunzimi, spații construite într-o arhitectură veșnic vie și proaspătă. Ca o coadă de păun înfoiată.