ÎNTÂLNIRILE JTI, lansate în anul 2000, continuă să fie pentru lumea dansului din România o largă fereastră către cultura coregrafică occidentală. Ajunse la cea de a 26-a ediție, aceste ÎNTÂLNIRI ne-au adus o prestigioasă companie de dans olandeză, creată în 1945, care continuă până astăzi să se dezvolte pe linia dansului modern.
SCAPINO BALLET ROTTERDAM a jucat un rol important în dezvoltarea dansului modern olandez, dar și în lume, prin prezența sa la numeroase festivaluri internaționale și pe diverse scene. Nanine Linning, coregrafa spectacolului ANIMA OBSCURA, pe care l-am văzut pe scena TNB Sala Ion Caramitru, este din 2024 și directorul artistic al companiei și deschide dansului noi trasee prin tematicile complexe alese și prin mijloacele de realizare și ele tot atât de complexe. Astfel, creația sa din spectacolul adus la București își propune să evoce o secretă dorință omenească de a atinge nemurirea, plecând de la practicile misterioase ale alchimiștilor până la experiențele contemporane ale bio-hackerilor. Și, pentru a ne sugera forma scenică a acestei zbateri dintotdeauna, combină dansul, al cărui concept, coregrafie și regie îi aparțin, cu animație video, cu holograme, cu o amplă scenografie video semnată de Claudia Rohrmoser, cu muzică de Johannes Brahms din Ein Deutsches Requiem colată cu o versiune contemporană a compozitorului Yannis Kyriakides Ein Schemen. Iar o cunoscută harpistă, Milana Zaric, interpretează live muzica, prezența ei scenică făcând parte din coregrafie. În fine, designerul de modă Irina Shaposhnikova semnează costumele, și ele de o mare diversitate. Rezultatul este un spectacol uriaș, ca amploare, ca lungime, ca impact, de o tensiune aproape continuă, chiar dacă realizată în modalități cu totul diferite, nu de puține ori surprinzătoare.
Cei doi protagoniști ai spectacolului sunt de fapt plastica corpurilor dansatorilor în mișcare pe scenă și proiecția pe fundal și pe pereții laterali ai scenei a unor corpuri statice sau în mișcare. Așa începe spectacolul cu proiecția a zeci de mâini care parcă dansează sau se roagă. Sunt multe momente când amploarea muzicală subliniată și de amploarea mișcărilor coregrafice este susținută și de mozaicul scenografiei video de pe pânzele ce îmbracă scena, dar sunt uneori și momente când acesta din urmă o copleșesc. Ne reamintim atunci cele spuse de Horia-Roman Patapievici – ce se pierde atunci când se câștigă ceva? Se pierde ceva simplu dar important: bucuria deplină a receptării frumuseții mișcărilor corpului, netulburată de alte forme în mișcare. Oare tinde tehnologia să concureze corpul viu și plastica expresivă a mișcărilor sale? Din fericire au fost multe partituri coregrafice de o deosebită valoare, fie solo-uri, mai ales ale unor dansatori bărbați, fie duete, fie compoziții de grup. Au fost și multe propuneri ingenioase, precum evocarea unor demersuri ale unor alchimiști, pentru care tot ce ține de lumină și foc ține și de realizări suprasenzoriale, sau, cu totul inedite, au fost evoluțiile unor dansatori nu pe podeaua scenei ci, ca niște alpiniști, pe pereții scenei, fără ca mișcările lor să își piardă plasticitatea, dar bineînțeles totul amplificat de proiecții.
Bucurându-ne de tot ceea ce ne-au putut oferi creatorii spectacolului ANIMA OBSCURA, ni s-a deschis totodată larg și orizontul către tendințele construcțiilor coregrafice din zilele noastre.