Lingvist, traducător, poet, Henri Meschonnic (1932-2009) este bine cunoscut, totodată, prin poetica traducerii, a „tradusului“ pe care le propune și le susține inventând, cu o ingeniozitate, mereu vie, concepte noi. Deși el reprezintă cu brio cultura franceză, prin părinți are și o fibră basarabeană. Aceștia, evrei ruși, au trăit mult timp în Basarabia, dar s-au exilat la Paris cu puțin timp înainte de nașterea fiului. După război, tânărul Henri, ambițios și însetat de carte, va face studii la Sorbona și la alte școli prestigioase, apoi va preda lingvistică și literatură în multe universități (Lille, Paris VIII, ESIT-Paris III). De o curiozitate neastâmpărată, a învățat singur ebraica, a înființat școala doctorală Disciplinele sensului, a propus perspective și concepte noi în studiul traducerii.
A pus în discuție problema traducerii care „dez-traduce“ (antonim al lui a traduce, care îi aparține), atunci când traducătorul și, în consecință, textul său ignoră dimensiunea esențială a ritmului. A insistat pe fenomenul „retraducerii“, estimând că aceasta presupune o teorie de ansamblu. Urmând sugestia lui, constatăm că relația dintre traducere și retraducere trebuie modulată într-un mod specific. Astfel, retraducerea permite găsirea de noi conotații, care au scăpat la prima traducere, chiar o organizare ușor diferită a textului. Retraducerea poate conduce și la trezirea unor sensuri noi din textul de tradus, puse în lumină de un alt context. Nu întâmplător, s-a spus că o carte are atâtea vieți, câte traduceri are. Dar, atrage atenția Meschonnic, traducerea este o activitate vulnerabilă, fiindcă ideile despre ce înseamnă traducerea se schimbă, odată cu modificarea raporturilor interculturale. Iar ideile despre limbaj se schimbă și ele, odată cu intensificarea relațiilor internaționale. Limba este privită de el, mai ales, sub aspect discursiv, prin capacitatea sa de dialog, de acțiune, dar și prin aceea de recunoaștere a alterității.
A avut un veritabil dar de a polemiza, care i-a întreținut dorința de a aduce mereu argumente în favoarea unei „poetici a traducerii.“ Poate această dorință de a veni cu concepte noi și de a le impune l-au condus spre o negare impetuoasă a celor existente, socotite o adevărată „limbă de lemn a traducerii“; până la Meschonnic vorbim de traducere, cu el vorbim și despre „dez-traducere“; până la el vorbim despre scriere, după el luăm în calcul și antonimul „dez-scriere“, până la el s-a vorbit de diferența între vers si proza, după el de „indistincția dintre vers și proză“; până la Meschonnic nu era gravă confuzia între ritm și metru, după el ritmul devine o „noțiune marquer“. Tot lui Meschonnic îi datorăm conceptul unificator „formă-sens“, acceptat, pe scară largă, în prezent. În „forma-sens“ se afirmă o coeziune semiotică între cele două componente. Dar atenție, o operă forte nu umple o formă preexistentă, ci își creează una, dând naștere unei forme-sens, care devine emblematică pentru o operă, un autor, un gen etc.
Meschonnic a căutat parametri apți să surprindă singularitatea unei opere literare. S-a bazat în principal pe noțiunea de „ritm“, căreia i-a dat o definiție largă, socotindu-l un „marker al subiectivării“, un „indice textual“, în care pot fi citite relațiile complexe dintre limbă, istorie și societate. Experiența de traducere îi permite să dea formă tangibilă unui element cheie al operei sale și anume „indistincția dintre vers și proză“, punând în valoare ritmul. Studiul său autodidact al limbii ebraice l-a determinat să întreprindă traduceri biblice, evitând o „cristianizare“ (creștinare) a lor, cum s-a văzut la majoritatea traducătorilor anteriori; a fost și un punct de plecare pentru o reflecție atât asupra ritmului, cât și asupra teoriei generale a limbajului și a problemei poetice, așa cum a demonstrat în primele două cărți publicate, în 1970 împreună, Les Cinq Rouleaux (Cele cinci suluri) și Pour la poétique (Pentru poetică).
În mai multe rânduri, Meschonnic a evocat faptul că poetica sa se sprijină pe o experiență îndelungată și aprofundată: „Vorbesc un limbaj al experienței. Nimeni nu mă va mai face să cred că teoria se opune practicii, așa cum se face în mod obișnuit. Reflecția pe care o propun este în întregime efectul teoretic al unei lucrări în curs de desfășurare, începută cu mult timp în urmă. Este o lucrare care nu separă activitatea de a scrie poeme și reflecția asupra a ceea ce face un poem, ce face ca un poem să fie un poem. (2007: 20, s.n.)
Ca teoretician al traducerii, Meschonnic a subliniat istoricitatea fenomenului traductiv, fiecare traducere înscriindu-se într-o istorie a traducerilor, în continuă evoluție. Și-a sintetizat opiniile încă din 1973 în Pour la poétique II, Épistémologie de l’écriture, Poétique de la traduction și, mai ales, în 1999, în Poétique du traduire (în care accentul este pus pe procesul de traducere și nu pe rezultatul ei). Cum vedem, traducerea este o preocupare constantă în cercetările lui Henri Meschonnic, care îi dezvăluie o dimensiune nouă, neabordată până atunci, aceea „de act critic“(s.n.).
Pentru el, textul care urmează a fi tradus, trebuie abordat „ca un discurs“, „ca o enunțare“, și nu ca un obiect, o scriere inertă. Textul este un act, inseparabil de autorul său (2007: 21, s.n.). A traduce înseamnă a te conecta la un cuvânt viu, nu la un limbaj încremenit în semne. Această abordare permite să depășim dualismul formă și sens, iar Meschonnic o face vorbind despre o „formă-sens“, concept intrat, grație lui, în limbajul specializat despre traducere, alături de altele, pe care le-a propus și impus. Astfel, textul de tradus trebuie abordat ca o dinamică, în care ritmul este principalul purtător de sens, mai mult decât cuvântul în sine (s.n.). Inspirat de aceste teze, Yves Bonnefoy va vorbi despre spunere, vorbire pentru a califica textul care trebuie tradus.
Noțiunea de ritm ocupă un loc central în gândirea traducătorului și poeticianului Meschonnic. Într-o operă care combină scrierea poetică, traducerea și eseul, Meschonnic s-a afirmat în opoziție cu ceea ce el considera a fi academism și structuralism, inspirându-se în special din ideile lui Ferdinand de Saussure și ale lui Émile Benveniste. Conceptul pivot, ritmul, al acestei noi poetici a fost extins de către autor la „toți factorii constructivi ai versului, mai precis ai poemului: accentuarea, organizarea sa fonologică dar și sintaxa și structura sa lexicală.“(s.n.) În 1973, el propune „indinstincția“ dintre rostirea unui text și sensul său. Critică neglijarea „ritmul prozodic“ în analizele literare, deplânge confuzia acestuia cu metrul. Meschonnic, pune sub semnul întrebării separarea dintre semnificant și semnificat și dualitatea semnului. „Forma-sens“ este pentru el conceptul potrivit să descrie „subiectivitatea omogenă a textului; Forma-sens e o structură-mesaj care face posibilă o re-enunțare indefinită“(2007:30).
Câteva cuvinte despre cunoașterea și traducerea operei lui Meschonnic. Deși traducătorul teoretician al traducerii a susținut multe conferințe în Statele Unite, nu a fost încă tradus acolo. Situația se repetă și în țara noastră. Cunoscut și, adesea, citat la noi, nu avem însă traduceri integrale ale cărților sale. O excepție face volumul Henri Meschonnic – Poeme. Antologie 1972-2005 (trad. Dumitru Scorțanu; Iași, Fides, 2010). Surpriza o face Brazilia, prin Universitatea din Sao Paulo în colaborare cu cea din Poitiers, unde în ultimii ani, opera scriitorului pare să-și fi câștigat un loc aparte în orizontul cercetării asupra limbajului și literaturii. Eseurile sale despre teoria literară, poetică și traducere atrag un interes tot mai mare în rândul cercetătorilor brazilieni, chiar dacă traducerea cărților sale în portugheză este încă fragmentară. Parafrazându-l pe marele traducător, am putea spune că Universitatea din Sao Paulo, împreună cu cea din Poitiers au făcut un important „gest-sens“, deschizător de drumuri, atrăgând atenția asupra importanței de a traduce teoriile despre traducere.(s.n.)
____________________________
Referințe: Atelier de traduction 7, dossier Pour une poétique de la traduction, Editura Univ. din Suceava, 2007 (p. 19-30)