Seria de autor Marian Papahagi continuă cu încă un volum, reunind două dintre cărțile publicate de autor imediat după prăbușirea regimului comunist: Cumpănă și semn (1990) și Fața și reversul. Eseuri, studii și note (1993). Sunt cărțile care întregesc și definesc profilul de critic literar al regretatului Marian Papahagi, intelectual complex, cu activitate bogată și însemnată în mai multe domenii de activitate (romanis tică, istoria culturii, comparatism, traducere, spațiul academic, proiecte editoriale etc.). Sunt, totodată, culegeri care atestă și dimensiunea etică a criticii sale, întrucât conțin texte elaborate și publicate în reviste în ultimii ani ai regimului comunist, o perioadă în care destul de puțini scriitori s-au comportat ireproșabil.
Există o anumită prejudecată, pe care în special aceste două volume ale lui Marian Papahagi o contrazic copios: aceea a criticului de întâmpinare ca interpret „superficial“, care nu știe altceva decât literatură română contemporană, fiindu-i refuzate profunzimile presupuse ale „criticii universitare“.
Astfel, Cumpănă și semn este chiar un volum de cronici, unul dintre acelea pe care anonimii uni versitari de ieri și de azi le exhortează ca pe niște creații facile, ținând, vezi Doamne!, de periferia culturii. Eruditul romanist nu s-a sfiit, totuși, să practice critica de întâmpinare, ba chiar a făcut-o consecvent, cu devotamentul pe care îl punea în tot ceea ce făcea și cu o dimensiune morală care în epocă nu era defel comună. Fața și reversul, pe de altă parte, subliniază cealaltă dimen siune a criticii sale: aceea compa ratistică și teoretică. Nu e deloc obligatoriu ca oficiul primei recep tări a operelor contemporane să fie făcut de un publicist superficial: dimpotrivă, atunci când capac itatea de analiză și de expresie sunt du blate de știința de carte, avem pre misele marii critici. Pe care Marian Papahagi nu doar că a practicat-o, dar a și îmbogățit-o, am văzut în volumul Critica de atelier (1983), cu un concept și o metodă.
Interesantă, în Cumpănă și semn, este și ierarhia personală a criticului. Anii 1980 în literatura noastră au fost marcați, în principal, de trei fenomene: 1) dispariția ma rilor scriitori și a personalităților care făceau legătura cu epoca inter belică, 2) ofensiva protocronistă, susținută subteran de instituțiile regimului, și 3) bătălia criticii estetice – din jurul revistei „România literară“ și a altor publicații – de apărare a literaturii autentice, inclusiv prin susținerea generației optzeci. Literatura se afla din nou în defensivă, după numai două decenii de relativă liberalizare, iar Marian Papahagi făcea parte, evi dent, din grupul restrâns al celor care apărau literatura adevărată. Ceea ce înseamnă și că nu se bucura de bunăvoința regimului: ca și în cazul celorlalți componenți ai „grupării estetice“, ceea ce scria era citit cu lupa de către cenzură. Articularea unei atitudini de independență critică și intelectuală presupunea deopotrivă curaj și abilitatea de a ocoli obstacolele ideologice.
Marian Papahagi le avea, incontestabil, pe amân două. În Cum pănă și semn, suntem martorii unuia dintre cele mai puternice demersuri de apărare critică a ideii de literatură adevărată din ultimul deceniu ceaușist. Structura cărții vorbește de la sine despre buna așezare a cărturarului în literatura contemporană, dar și despre practicarea cronicii literare cu instrumentele istoriei literare, ale comparatismului și teoriei.
Cartea începe cu texte consacrate celor doi scriitori care nu doar că ilustrau legătura directă cu literatura interbelică, dar și participau – prin scrisul lor și prin pozițiile exprimate în cadrul Uniunii Scriitorilor – la apărarea ultimelor citadele ale literaturii autentice: Geo Bogza și Eugen Jebeleanu. Critica lui Marian Papahagi nu este însă un exercițiu de solidaritate, ci o reală nouă lectură a operelor celor doi. Paznic de far, insolitul „jurnal“ al lui Geo Bogza este, astfel, văzut în dubla sa semnificație, literară și morală, în timp ce poezia lui Jebeleanu este supusă unei analize din perspectivă istorică, în care criticul nu are niciun fel de rezerve în a delimita partea viabilă, puțină, de prea multele compromisuri făcute de poet în anii 1950-1960. Urmează o excepțională interpretare a romanului lui Marin Preda, Delirul (1975), în care criticul vede nu atât romanul istoric, cât pe cel al condiției umane într-o epocă totalitară. Fără a-și escamota obiecțiile cu privire la defectele de construcție ale cărții lui Preda, Papahagi leagă Delirul, prin analiza sa apărută în 1987, de Cel mai iubit dintre pământeni. Sugerând astfel, cât se putea de explicit atunci, dimensiunea antitotalitară a ultimelor romane ale autorului Moromeților.
Alți creatori despre care scrie criticul, în acei ani de final al regimului, sunt Ștefan Aug. Doinaș, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Ovid S. Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Mihai Zamfir, Petre Stoica, Mircea Ciobanu, Ovidiu Genaru, Vasile Igna, Mircea Dinescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Eugen Uricaru, Gabriela Adameș teanu, Mircea Nedelciu, Ștefan Agopian, Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian, Traian T. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Groșan și alții. Am dat intenționat o listă lungă, spre a sublinia precizia de seismograf a cronicarului. Despre mulți dintre aceștia scrie de câte două și de câte trei ori și pe toți îi comentează, în general, în reviste ca „Steaua“, care permiteau texte mai lungi, ceea ce favorizează atât analiza, cât și construcția de „rame“ comparatiste. Cronicile sale, exacte ca judecată de valoare, sunt întotdeauna și niște prime eboșe monografice, însoțite de situări ale operei în ansamblul cel mare al literaturii. Se observă cu ușurință, doar par curgând sumarul cărții, cum cri ticul a participat la toate cele trei demersuri prin care critica estetică a protejat literatura de intruziunea regimului ceaușist: a cultivat fără false acolade autorii interbelici încă activi, a comentat substanțial marile cărți și autorii de valoare (inclusiv dintre debutanții optzeciști) și, nu în ultimul rând, a evitat să participe la orice fel de tranzacție cu literatura compromisă. Marian Papahagi a fost, fără ostentație, unul dintre cei mai buni cronicari literari ai perioadei 1970-1995. Cărțile sale sunt o referință obligatorie pentru orice panoramă sau cercetare asupra literaturii contemporane.
Și a putut fi atât de bun, din motivele pe care le dezvăluie studiile și eseurile din Fața și reversul. Acest volum este consacrat teoriei literaturii – cu accent pe hermeneutică – și literaturii comparate, pe filieră romanică.
Marian Papahagi a fost, se știe, un monument cultural viu. Vorbitor al tuturor limbilor romanice mari și cunoscător în detaliu al culturilor exprimate în aceste limbi, el a avut totodată, cum se spune, un bun cap teoretic. Aceasta i-a permis să aibă acces simultan la două tipuri de structuralism – cel radical, francez, și cel moderat, italian –, iar opțiunea sa pentru cel de-al doilea nu are legătură atât cu formația sa universitară ro mană, cât cu echilibrul și moderația care caracterizau gândirea sa. Tocmai pentru că știa multe, își permitea să înțeleagă mult, evitând stridențele unor ralieri pripite la teorii de ultim moment și cultivând o asimilare organică a noutăților, pe fondul culturii sale clasice.
Textele din Fața și reversul se citesc cu creionul în mână, fie că ești italienist sau nu, fie că te pricepi la poezia lusitană sau nu. De la Manzoni și Leopardi la Umberto Eco, trecând prin Eugenio Montale și Guido Morselli, literatura italiană este „adusă acasă“, în cultura română, nu doar prin excursuri explicative, ci și printr-o viziune limpede. O viziune europeană, a unui critic care nu doar i-a citit în original pe autorii despre care scrie. Pe mulți i-a tradus pentru prima oară în românește, cu alții a stabilit contacte academice sau a realizat interviuri. Aflat în interiorul unei literaturi, a stabilit punți cu litera tura de acasă și cu cea a lumii.
Semnalez aici trei contribuții de mare valoare la cunoașterea literaturii portugheze contemporane: un splendid eseu despre poezia lui Fernando Pessoa (scris într-un moment în care poetul lusitan încă era puțin cunoscut, la noi și chiar în Europa), o analiză consacrată lui Herberto Helder și, nu în ultimul rând, cuprinzătorul interviu cu Jorge de Sena. Dacă Pessoa era, totuși, un reper, ceilalți doi autori reprezentau, la ora contactului lui Marian Papahagi cu opera lor, niște mari autori „secreți“, fiind mai mult sau mai puțin ocultați din diverse motive. Să vii, ca tânăr necunoscut din Cluj-Napoca și să ai o atât de precisă scară de valori într-o literatură puțin familiară românilor, iată amprenta apăsată a unui critic ieșit din comun.
Și acest volum al doilea al seriei Marian Papahagi, readucându-ne în atenție opera marelui cărturar, ne lasă cu același adânc regret că, vorba lui Marin Preda, timpul n-a avut mai multă răbdare cu el.