o viață de om
Am colorat întunericul
în culoarea întunericului
am crescut privirea
la înălțimea ochiului
am retezat copacul
la nivelul zborului
am crescut pământul
la genunchiul cerului
din cer ți-am făcut ție
boltă înstelată
să te poți plimba în voie
să fii înălțată
am șters întunericul
de culoarea spaimei
am întors privirea
în lăuntrul lacrimii
am ascuns copacul
între bătăi de aripi
am adus pământul
în pântecul Lunii
din Lună ți-am făcut ție
ochi întors pe dos
să știi când învie
sufletul întors
ură și cuminecătură
Trece ura prin mine
ca un tren printr-o gară
ca un glonte prin suflet
o durere cu gheară
simt cum sfâșie frunza
forfecându-i coroana
și din cer cad doar stele
fulguindu-mă iarna
din iubire mă scol
mă târăsc de sub mine
și încerc să-mi adun
răni întoarse din crime
din iubire sosesc
ca un zbor deturnat
teroriștii m-au prins
și apoi m-au prădat
fără suflet mă simt
fără nopți dezbrăcate
fără tremur în carne
fără tine în șoapte
trece ura prin mine
ca un tren printr-o gară
ca un glonte prin suflet
o durere cu gheară
simt cum moartea mă-nvie
și din tine îmi face
răzbunarea aleasă
un război pentru pace
ia-mă Doamne cu tine
ia-mă Doamne din mine
fă-mi din ură un țipăt
și din țipăt un bine
fă-mă viu din cenușă
fă-mă mort pentru ură
să am șansa de-a fi
noua cuminecătură
ascunde-ți ochii în ochii mei
Viscolește-mi ochiul
înainte de a clipi
înainte de a-i șterge imaginea ta
fă-l să te țină minte
în nemișcare
cum fotografia mai ține minte
avalanșa
ascunde-ți ochii în ochii mei
cum se mai ascund comorile
în locuri nebănuite
lasă-ți amintirile
stivuite în amintirile mele
și neliniștile
lângă neliniștile mele
lasă-ți îngândurarea
să se-ascundă
sub îngândurarea mea
și spaima de a te regăsi
în spaima mea de a mă regăsi
fii în mine
mai mult decât pot eu să fiu
pentru mine
ca și cum tu m-ai cunoaște
mai mult
decât eu m-aș cunoaște
viscolește-mi ochiul
înainte de a clipi
înainte de a-i șterge imaginea ta
fă-l să te țină minte
în nemișcare
cum fotografia mai ține minte
avalanșa de la primul ei salt
de la prima prăbușire
din momentul în care
muntele a luat-o la vale
cum și tu ai luat-o la vale
prin mine
ca o avalanșă
dar de ziua ta
Poemul acesta ți-l dedic ție
te las pe tine să-l scrii
cum m-ai lăsat
să-nvăț că iubirea
are tonuri de gri
țin minte cum mâna
mi-ai pus-o în palmă
și palma mi-ai dus-o la sân
și sânul l-ai dus la ochi
ca pe-o armă
transformând respirația-ntr-o
urmă de scrum
țin mine cum trupul
în mine pătruns
căuta prin mișcare
o altfel de clipă
degeaba m-ai ars
degeaba m-ai nins
credeam că din aer
faci mare risipă
țin minte ți-am spus
că mișcarea-i divină
e timpul
pe de rost să o-nvăț
să prind cum din lină
devine felină
și arsura din ea
devine crivăț
țin minte cum mâna
mi-ai pus-o în palmă
și palma mi-ai dus-o la sân
și sânul l-ai dus la ochi
ca pe-o armă
transformând respirația-ntr-o
urmă de scrum
poemul acesta pentru tine îl scriu
așa cum mi-am scris Poezia
dar astăzi
te las pe tine să-l scoți
cedându-ți în dar fantezia
o haită de lupi e inima mea
Blestem înconjor
cum o haită de lupi
înconjoară Luna
adâncită în lac
și mi-ascult urletul
rănit de mascul
de privirea ta arsă
fumegând în cerdac
din lacrimi îți țeși
același covor
peste care ne-am dat
de trei ori peste cap
și din broască-ai fugit
și din porc am scăpat
și din noi a rămas
aburul
peste pat ridicat
blestem înconjor
cum o haită de lupi
înconjoară Luna
adâncită în lac
te văd cum mă pierzi
mă vezi cum te pierd
și nimeni nu schimbă
un înger pe-un drac
și nimeni nu schimbă
o durere cu alta
și nimeni nu vede
că-n inima ta
e inima mea
ca o haită de lupi
în fiecare cuvânt există
J.-L. Borges
Îmi vine foarte greu
să vorbesc despre infinit
să vorbesc despre
Jorge Luis Borges
să vorbesc despre tot ceea ce
nu poate să încapă în cuvânt
ar fi ca și cum
aș încerca să ridic muntele
sau să împing Planeta
și dacă aș reuși
ar fi ca și cum
aș încerca
să mă transform eu
într-o îndepărtată galaxie
îmi vine foarte greu să aflu
de unde începe
și unde se termină
Cartea cu paginile de nisip
de unde începe
și unde se termină
elogiul umbrei
șansa de a rămâne
îmbrățișarea misterului
sau cel puțin a inefabilului
există astfel în fiecare cuvânt
un Jorge Luis Borges
care ne-aduce aminte
ca sunetul unui clopot
de
mărturisirea Paznicului Cărților:
În ochii mei nu sunt zile. Rafturile
Sunt foarte înalte și la anii mei nu
ajung la ele
Leghe de praf și vis înconjoară turnul.
De ce m-aș amăgi?
Adevărul că niciodată n-am știut să
citesc,
Dar mă mângâi cu gândul
Că cele închipuite și cele petrecute sunt
acum unul și același lucru
Pentru un om care a fost
Și care privește ce a fost orașul
Și acum e din nou deșertul.
mărturisirea despre libertate de-a fi
ceea ce gândim că putem fi
fără a ține cont de nimeni
nici măcar
de viața de dincolo de moarte
și nici măcar
de cei care împart înțelepciunea
cu polonicul
în gamele
pe arșiță sau ploaie.
o cană cu vin către tine
Sunt cel pe care nu l-ai chemat
și totuși a venit
cel pe care nu l-ai ținut minte
și totuși te-a descoperit
cioplit, iubit, murit
în moarte cu pașii pre moarte
călcând te-a zidit
sunt cel pe care l-ai aruncat în uitare
și care și-a adus de tine aminte
cum se mai aduce aminte
de cel dispărut
sub lespedea părăsiților
a celor rămași fără vii să îi plângă
sunt cel pe care nu ai vrut să-l atingi
în binecuvântare să-l scalzi
și totuși am venit la tine
ca la un vecin
să-ți cer o cană cu vin
și dacă se poate acela să fie
un vin pelin