Îmi aminesc, cu un fel de nostalgie gri, de speranțele puse acum 31 de ani în CDR și în președintele de atunci, toți învinși până la urmă de… ghiciți cine! Nemuritoarea (Doamne ferește!) Securitate. Ca să fim realiști, chiar dacă nu suntem toți chiar atât de matematicieni precum cel din frunte, ne-a rămas acum doar speranța că și „nemuritoarea“ Securitate s-a mai dumirit, mă rog, prin reprezentanți, că nici ei n-o să-i fie prea bine dacă iarăși luptă și învinge. Pentru că, de data asta, ar cam fi o victorie à la Pirrhus, chiar pentru nemuritorii de-acolo. Înaintea victoriei de-atunci, a CDR-ului, s-a afirmat de către cei care vedeau clar că, dacă și de data asta iese prost, adică noua guvernare nu va aduce schimbarea sperată, atunci orice speranță e pierdută. A spus asta, dacă îmi amintesc bine, poeta Ana Blandiana, președinta Alianței Civice. Au crezut mulți dintre susținătorii CDR-ului, mai ales aceia care-și dădeau seama că alianța toxică cu PD-ul, condus, încă, de Petre Roman, nu prevestea prea mult bine.
Azi, după victoria lui Nicușor Dan, așteptările sunt cu aproape 30 de ani mai acute, pentru că, în toți acești ani, lucrurile nu s-au schimbat cât s-ar fi așteptat cetățenii din această țară. Nu că n-am fi intrat în NATO, nu că n-am fi fost primiți în UE, ci că mentalitatea generală și locală s-ar fi modificat, s-ar fi civilizat. Dacă atunci eram pe marginea prăpastiei, astăzi am și făcut primii pași înăuntru. Pentru că în prăpastia de partid și de stat prăbușirile se fac, vorba aia, „pas cu pas“.
După cum vede azi și un orb la problemele economice, acum nu mai e vorba doar de politică, e vorba de supraviețuirea economică a unei țări jefuite de-a lungul multor ani de către diverși aleși sau autoproclamați salvatori ai neamului, plus incompetența crasă în guvernarea țării. În urmă cu vreo două decenii a existat, prevăzut, un an în care vom trece la euro. Primul, dacă-mi amintesc bine, era 2015. Al doilea s-a mai mutat, iar al treilea deadline [sic!] nu-mi amintesc dacă a mai fost anunțat. Euro-ul ar fi însemnat un fel de îndemn la o creștere economică susținută, dar și o atenție mai mare la felul cum este cheltuit (euro-ul). Și atunci, de unde să-ți mai faci vile și viloaie, iachturi și Dubai-uri, avioane private spre alte zări, albastre sau nu, din sume sustrase de la concetățeni?
La toate se adaugă, ascunsă numai pentru cine nu vrea să vadă, mai ceva decât dușmanul de clasă, bau-bau-ul națiunii care, el, cică, nu dormea acum aproape optzeci de ani, o mentalitate cultivată de-a binelea de propaganda mincinoasă, care azi s-ar numi fake-news. Căci, în fond, ce altceva erau lozincile bolșevice, impuse într-o mare parte a Europei, pe-aici, prin Est? Ce altceva decât știri și proiecte false din start, concepute doar pentru amăgirea oamenilor pe la ședințele de partid și cursurile de învățământ politic. Oameni pe deasupra amenințați perpetuu. Astfel fezandați, cetățenii Estului Europei păreau numai buni de manipulat și mințiți a nu știu câta oară, în democrație. S-au supus din nou, crezând că e părerea lor, noilor minciuni zise suveraniste, cei care nu și-au bătut capul cu gânditul, din cauză de supraviețuire dificilă.
Cine crede că prin alegerile de anul ăsta s-a rezolvat totul, începând cu deficitul bugetar și colectarea taxelor, se înșală. Din ce motiv e mai clar decât s-ar părea: pentru că, în fond, acolo, ceva mai jos de numele de pe listele votate, sunt aceiași oameni sau alții, dar tot demagogi dispuși la tranzacții personale, în defavoarea binelui public.
Dincolo de acest nou strat, să-i zicem așa, al coruptibililor, stă noua extremă, interesată de suveranități predate Rusiei sau cui o da mai mult. Nu-mi place să fac comparații grăbite, dar mi se impune, totuși, una. Prin 1981, am ajuns la Paris. Undeva, pe la poalele Montmartre-ului, pe o străduță care se desprindea, dacă memoria nu mă înșală, din Rue Lepic, am văzut o lozincă în românește. „GARDA DE FIER NU UITĂ ȘI NU IARTĂ!“, scria pe un perete, cu litere de tipar, din care se scurgea, ca un sânge negru, rău prevestitor, vopseaua. Din când în când îmi amintesc de acest slogan. Iată și un anunț, din România 2025, de după înfrângerea suferită în alegeri a lui George Simion. Ieșeau chiar din gura fostului candidat la președinția țării, următoarele cuvinte: „Nu vom uita și nu vom ierta!“ Mai e nevoie de vreun comentariu?
P.-S.: Curcubeul pe care l-am făcut cadou președintelui Emil Constantinescu în articolul de acum două săptămâni rămâne coproprietatea dlor Ion Iliescu, în devălmășie cu președintele american George W. Bush, căruia oricum îi păstrasem partea sa și în acel grăbit paragraf. Mulțumesc, domnule Savu-Sorin Ciobanu, pentru a-mi fi semnalat greșeala. Ofer scuzele mele eventualilor cititori pe care i-am indus în eroare.