Inadaptarea, fenomen generic al ființei poeților, se înfățișează în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu sub un aspect dual. Pe de o parte, e una social-morală la lumea actuală, pe de alta, se află în raport cu sine, în secvențe alternative, spre a sugera impasul. Cea dintâi are ca punct de plecare o sumă de tangențe cu un mediu ancestral, articulându-se oarecum reflex, mai vizibilă în producția mai veche a poetului, sesizabilă însă și în prezent. A doua rezultând din intruziunea în modernitate a naturii auctoriale care își percepe o inaderență cu valențe complexe. Cele două tipuri ale inadaptabilității confluează. Eul liric se caută pe sine căutând lumea și viceversa. Procesul de factură confesiv explicativă se derulează cu paciență, pe spații ample, incluzând o postură ușor epică, de „povestitor“ tradițional. E o tensiune a integrării discrepanțelor copios nuanțate. Avem a face cu un fond de dârzenie primordială, când stăpânită, trasă în jelanie, când în protest la vedere, nu fără zvâcniri de violență. O personalitate vânjoasă ține a-și spune cuvântul. Evoluția are loc pe un traseu febril, de la primordialul factor la un stadiu decantat al acestuia, atent ridicat la expresie. Perspectiva inițială e dată în vileag cu semeție din capul locului. Iată peisajul cu care se deschide volumul pe care îl avem în vedere: „Cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu/ cuiburi de insecte, înscrisuri/ înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra vârtejului (…) Moartea arde și luminează/ când mai apropiată, când mai îndepărtată – ea stinge fitilul/ din senin, la o adică. Fitilul/ aprins care plutește în uleiul frumos/ mirositor, acum, aflat într-o farfurie: ulei umflat, deal, deasupra vârtejului…“ (Deasupra vârtejului). O scurtă enumerare umană a trecutului în cauză: „se întorc moșnegii cu femeile lor în cârcă,/ vin de la împărtășanie – le-am iubit, taică,/ dar acum s-au dus, care încotro; care au crescut copii, care au făcut trotuarul, care au rămas singure,/ la mănăstire, le numeri pe degetele de la o mână… Le dau/ lacrimile, ce-a mai rămas din urmă? Amintirea/ pragului, când s-au împiedicat, trecând dincolo, înainte/ vreme“ (Fericiți). Sau o introducere într-o natură cu memorie paradiziacă: „Cuiburi de suflete supraetajate, goale, care au «conștiința raiului» – abandonate iarna, din cauza tulburării, al sângelui înghețat.“ (Sub protecție). Dar poetul ține a se afla în prim-plan printr-o îndelungată confesiune interogativă și autointerogativă, cu miza unei inadaptări la propria ființă ale cărei stări inspiră materia decisivă a unor texte tot mai ample. Exponent al unui mediu tradițional, d-sa nu se desprinde de evocarea acestuia, acordându-i un dichis pitoresc, personalizându-l. Constatăm înregistrarea unei relații organice cu prezentul prin intermediul proiecției acestuia în spontaneitățile de care are parte. Noul și vechiul, remarca și senzația, acceptarea și refuzul cooperează în voie: „Sunt la mijloc mișcările oscilatorii/ efectuate în jurul unor poziții de echilibru,/ care permit trecerea dintr-o stare neagră în altă stare,/ de ce nu profiți? Sunt atacuri care pot induce/ idei și opinii în contradictoriu, simpatii și antipatii, pot/ manipula și ultimul instinct sau/ pot induce dorințe, enervări de durată…“ (Pleacă, pleacă). Pasivitatea, indiferența, prostrația apar acum frecvent, însă înregistrarea fidelă, id est conștientizarea lor, denotă impulsul subiacent al energiei specifice. Însăși solitudinea e atât de intensă, încât pare aptă de o întrepătrundere materială în ambianță: „Doamne ajută! Nimeni nu/ mă întrece în singurătate acolo unde/ ajung și nimic nu-mi distrage atenția, e atâta concentrare/ chiar, încât mă impregnez în pereții camerei/ arhondaricului, unde sunt cazat, după care dispar cu totul/ și uit de mine, la un moment dat. Am întâlniri/ importante unde merg, mă confund cu aerul pe care-l respir,/ frumos mirositor.“ (Așa arată și sufletul meu). Fie și intrat în momente critice, eul dispune de un despotism propriu: „Tămăduind toată boala și neputința./ Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste tine. Nu mai/ faci nici un pas.“ (Străbătând nemărginirea). E vorba însă și de tentația unei medieri stenice: „Stinge lumina, merge/ cu spatele, acum e mulțumit, a fost de ajuns/ să se vadă din afară? Nu-i mai e de ajuns vederea dinăuntru?/ «Ce vine în jos și înapoi este răul», își/ amintește. A conștientizat iar că stă în jurul a tot/ ce este al lui. Și că nu este cine știe/ ce. Respiră adânc, omule!“ (Pleacă, pleacă). La un moment dat apare consemnată o solitudine colectivă: „Redus la singurătate, nu mi-aș fi putut/ imagina un asemenea chin, ce am eu atâta de împărțit cu/ mine? Nu redus, ci/ răpus de singurătate. Deja răpus? Mi-am pierdut și/ ultima brumă de seninătate. (…) Doar singurătățile tuturor își fac veacul, le simt prezența/ la fiecare, degeaba le fac semn să treacă, ele/ se concentrează într-un punct…“ (Contrarevoluție). O soluție o reprezintă evident scrisul: „A rămas vie amintirea puterii/ bine intenționate a cuvântului scris, îngrijit și/ atrăgător, ușor de citit.“ (Un om deznădăjduit). Dar frumusețea constituie un pericol, dată fiind natura vitală, insubordonabilă căreia i se adresează: „Trecătorii iau totul de-a gata, nu li se/ dezvăluie. Dacă toți am conștientiza frumusețea, am avea/ parte numai de cutremure și de replici ale lor,/ mai bine să treci indiferent.“ (Schimbă banalități). Concluzia nu putea fi decât una a rațiunii ce-și asumă autoritatea structurală: „Înlăuntrul/ lui e întuneric. Dar și-a învins teama de a/ înfrunta primejdia. Nu e necesar decât un pic de reflecție/ e dispus să-și reînnoiască gândirea.“ (Are aranjamentul lui). Așadar postura de inadaptabil a lui Liviu Ioan Stoiciu e una constructivă în idealitatea creației, inspiratoare grație contrastelor care intră în joc, „expresie a unei atitudini reverențioase față de forțele generatoare din om“, după cum consideră de cuviință a se mărturisi d-sa. E vorba indiscutabil de una din creațiile cele mai caracteristice ale literelor noastre de azi.