Căutarea timpului pierdut ține, desigur, de nostalgia unei vârste, de retrăirea unor momente dragi, dar și de o dublă dorință, aceea a cunoașterii de sine și aceea de a fi mai bine cunoscut de alții. Volumul lui Nichita Danilov Confesiunile unui samovar, este alcătuit din povestiri cu caracter memorialistic (o cronică de familie extinsă și la comunitate), din mici eseuri, din întâmplări cu schepsis, ritualizate de atmosfera intimă, îmbietoare a miresmelor (imaginare ale) ceaiului. Samovarul (cu amintiri) face parte din tradiția familiei și este întâlnit și în tabietul unor scriitori prieteni, Mihai Ursachi și Emil Brumaru.
În căutarea copilăriei, autorul se întoarce (cu trenul zăbavnic Nisipitu) în satul natal, Climăuți, în istoria comunității de lipoveni din nordul Bucovinei. Bărbații, pricepuți în amenajări piscicole, dar și femeile, chiar și copiii plecau, de primăvara până toamna, la construirea unor iazuri înșirate de-a lungul Moldovei.
Drumul spre copilărie, care se desfășoară lent, este unul pitoresc, detaliat în cele mai mărunte aspecte, având însă o puternică încărcătură afectivă. Sunt prezente descrieri de mare plasticitate, aspecte sociale, reflecții etnografice privitoare la istoria, obiceiurile, psihologia rușilor, a lipovenilor: „Cu fruntea lipită de geam, privesc cum se rotesc stâlpii de telegraf odată cu câmpia. Privesc și mă gândesc la satul meu natal, la străbunii mei și la copilăria mea. Prin fața ochilor îmi trec tot felul de întâmplări, de vorbe și de amintiri.“ (p. 36). Climăuți este o localitate de graniță, aflată vizavi de Fântâna Albă (de unde se refugiaseră bunicii materni), iar Nichita Danilov poartă în sine clivajul a două lumi, sentimentul unei permanente supravegheri, confirmarea că „iadul roșu de dincolo de fâșia arată“ (p. 41) invadează România. Sunt amintite masacrul și brutalitățile petrecute în poiana Varnița. Lipovenii (rușii de rit vechi, rascolnici) sunt, de fapt, emigranți din Imperiul Rus, prigoniți din motive religioase, victime ale unei istorii abuzive, risipiți în toată lumea. Autorul face o scurtă istorie a conflictul care a stăpânit dintotdeauna societatea rusă, dintre ideologie și credința pravoslavnică, urmare a reformei ecleziastice a patriarhului Nikon, și a dorinței de modernizare după model european.
În paralel, nici nu se putea altfel, Nichita Danilov se ocupă de lumea literară (culturală) ieșeană (și nu numai), expunând, sub formă eseistică sau a unor dialoguri, prietenii, convingeri, convergențe de idei sau dispute, pertractări (convorbirea cu Emil Iordache despre cazul Esenin, aceea cu regizorul rus Andrei Dmitrievici Andreev despre viața teatrală din Moscova, interviul ratat cu Evtușenko, pe care îl definește ca „un ghem de nervi îmbrăcat în haine țipătoare“). O temă imperativă este cea religioasă, mai ales că lipovenii au fost victima onestității și consecvenței lor de credință. Sunt comentate relațiile, uneori tensionate, alteori de complicitate, dintre putere și cler, dintre prigonitori făcând parte chiar Petru cel Mare.
Urmare a constrângerilor legate de colectivizare, familia se va muta la Iași, unde poetul își va urma cursurile universitare. Evocarea rudelor apropiate, a tatălui, a bunicilor, se transformă în proză adevărată, adesea nimbată de magia unui fantastic specific poetului. Imaginea tatălui, înconjurat de simplitatea evlaviei, îmbătrânit în singurătate și din ce în ce mai amnezic, apoi moartea acestuia sunt scene memorabile.
Apoi, o pleiadă de scriitori ruși evocați (admirabili) sporesc însemnătatea cărții (Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Evgheni Evtușenko, Iosif Brodski…), dezavuându-l și mai mult pe urmașul de azi al siniștrilor istoriei: „Se pare că istoria e scrisă de câștigători. Desigur că da. Problema e însă alta: ea e făcută în mare parte de nebuni. De nebuni vizibili, precum Stalin, Hitler sau Putin ce vor să domine lumea.“ (p. 544).
Un exercițiu de empatie insolită îl reprezintă insinuarea scriitorului în sistemul ideologic și psihologic al lui Lenin, urmărind mijloacele concrete de aplicare în realitate ale acestui autoritar lipsit de scrupule, orbit de propria-i gândire (putere): „Fusese un apostol al noii lumi și iată că, preluând puterea, se transformase în inchizitorul, în procurorul și călăul ei.“ (p. 309). Savurându-și ceaiul, odiosul, sadicul personaj citește din jurnalul țarului Nicolae Romanov, scris cu puțin timp înaite de a fi executat, precum și din rapoartele săvârșitorilor, făcând comentarii cinice. Lenin a murit dement, suferind de neurosifilis.
Domeniile de interes ale lui Nichita Danilov sunt de o mare diversitate, legate de mai toate problemele stringente de azi, de ieri, sociale, politice, istorice, religioase, privind comunicarea, scrisul, cititul, lupta dintre tradiție și inovație, globalizarea, digitalizarea, inteligența artificială, genetica, moralitatea, subconștientul, viitorul lumii, despre victime și despre învingători… Demonstrează o conectare continuă la realitatea nepieritoare a ideilor și la irealitatea cuvintelor. Sau poate invers. Ceea ce ne face să iubim, în esența sa, ființa umană.
Carte de memorialistică, retrospectivă, înviind amintiri, este, implicit, și o cronică a pravoslavnicilor lipoveni, prezentând aspecte diverse ale acestei etnii, tradiții, mentalități, cultură, drama istorică, efortul de adaptare și de păstrare a specificului național, dar și o carte complexă, de radiografiere a actualității, întrunind vocația sa triplă, de poet, de prozator și de publicist.