Apărută la editura ieșeană Junimea antologia de autor Corăbierul norilor – treizeci de ani de poezie: 1994-2024, cuprinzând poeme selectate din volumele Victoria cotidiană (1994), Mesaje pe robot (1999), Sinucidere cu crini (2002), Raiul ascuns (2010), Un coșar la Paris (2012), Măști venețiene (2015), Copiii de lut (2017), Putea să nu fie (2018), Zona de indulgență (2022), La marginea cerului (2024).
Lectura acestei cărți mi-a amintit melancolicele versuri eminesciene: „Trecut-au anii, ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară“… Liviu Capșa realizează, prin selecția poemelor sale, o situare a Eului liric în starea de păzitor al pragului dintre epoci, generații, timpuri, dintre trecut și viitor, viață și moarte, dar și de supra-veghere a acestei mișcări pendulare dinspre ce a fost înspre ce va fi, de undeva din afara timpului, asemenea unui regizor care monitorizează, decide, îndrumă, un corăbier al norilor, în limbaj poetic. În același timp, poetul își asumă și rolul de narator, precum și pe acela de personaj în această dioramă a vieții. Corăbierul norilor este povestea unei familii. Firul liric, trecând dintr-un volum într-altul, urmărește destinul unui neam, marcat de figura tatălui, ale cărei umbre lungi cad fericit asupra fiului, cele două efigii evidențiindu-se în lumina chipului mamei. Cumva, totul pleacă de aici și tot aici se reîntoarce. Pentru poet familia este cu adevărat „celula de bază“ din care se dezvoltă mai pe urmă povestea de viață. Oricât de departe se întind ramurile arborelui, rădăcinile care îl susțin și îl hrănesc sunt acolo, într-un punct inițial. Pare un Big Bang personal care a permis scrierea unor noi capitole în cartea vieții. Așa cum am remarcat deja, firul poveștii se desfășoară, neîntrerupt, de-a lungul volumelor poetului, volume care devin capitole ale unei cronici de genealogie lirică. Poetul situează acest punct central al existenței sale, tatăl și mama, atât geografic, cât și simbolic, într-o mitologie proprie. Amintirea este vehiculul care permite revizitarea unor locuri și timpuri de altă dată. Aceste poeme sunt puncte în care marea istorie se dezvăluie în istoriile personale. Transmutarea lor în poezie nu le face mai puțin „reale“, valoarea lor este nu doar una poetică, ci și, de ce nu, de document. Liviu Capșa este poetul cronicar, iar metafora și simbolul, alături de alte figuri de stil, sunt instrumente care pun în lumină adevăruri, povești de viață auzite de mulți dintre noi: „aici începe zona de indulgență/ ridicați barierele, deschideți obloanele/ aruncați măștile// aici nimic nu va mai tulbura/ sărbătoarea binemeritatei sieste/ îmbujorata stare de bine.“ „Istoria lui“ (a tatălui) „nu are mândria destinului/ prestanța legendei// nu e cioplită în piatră/ ridicată-n monumentele triste.“
Contrabalansând tablourile trecutului, poetul surprinde contempo ranei tatea în instantanee ce redau prezentul, aidoma „oglinzii purtate de-a lungul unui drum“. Liviu Capșa nu cade în păcatul edulcorării existenței. Ochiul poetului vede lumea și o descrie, nu o înfrumusețează, nu o judecă.
Lumea este văzută fără complexe, atunci când geografia personală oferă siguranța unei axis mundi. Astfel Parisul, Veneția, Jamaica sau Thailanda sunt creionate cu o tușă de ironie și cu spirit ludic. Locurile copilăriei au o încărcătură aproape sacră. Câmpul căruia tatăl și-a dăruit mare parte din viață, satul din apropierea Iașiului unde își au originile înaintașii mamei capătă valoare de simbol. Printre ele, sugerate doar, stau cuminți „dureri înăbușite“. Lumea este, la fel ca în basme, la fel ca în marile religii, prinsă între bine și rău. Calmului interior, mereu căutat, obținut cu efort, i se opun circul și târgul, carnavalul și revoluția. Marile prefaceri istorice apasă asupra vieții eroilor și impregnează țesătura poetică: războiul, prizonieratul, noua orânduire, revoluția, capitalismul original, contemporaneitatea în care balcanismul și bizantinismul își fac încă simțită prezența. În poeziile sale Liviu Capșa este un povestitor și un portretist desăvârșit: „e ora când leneșe/ capoatele-n papuci/ ies la cumpărături/ au unghii ojate/ și la degete bătături“. În poeme precum memorabilul tata în pădurea rusească, ironiei îi ia locul notația atentă în care se ivește, ca din întâmplare, câte o podoabă stilistică de mare efect: „ierburi și arici fierbând la foc sărac/ și-un pumn de mahorcă/ pentru un copac culcat în zăpadă/ în noroiul întunecatelor primăveri.“
Liviu Capșa, poetul corăbier, realizează, prin recenta-i antologie, o frescă a oamenilor sub vremi, cu durerile și puținele lor bucurii, o carte a vieții.