Am să încep cu o definiție așa zicând de uz propriu: bunul-simț este logica vieții. A comportamentului uman în confruntarea cu viața. Este mai mult decât un instinct, nefiind totdeauna înnăscut, și, mai ales, educat și rod al experienței. Și, într-o anumită măsură, variabil de la societate la societate și de la epocă la epocă. Deosebirea dintre bun-simț și logică nu constă doar în rigoarea mai mare a acesteia din urmă (bunul-simț nu se bazează pe raționamente sau pe silogisme), ci și în caracterul variabil al celui dintâi (logica fiind imuabilă). Este motivul pentru care nu-i putem pretinde vieții să fie logică. În ce-l privește pe om, animal rațional, el poate dovedi bun-simț, dar numai în măsura în care a avut parte de o oarecare educație în spirit rațional. Alexandru Paleologu a vorbit despre acest paradox în prima lui carte. Omul fără minte nu prea dă dovadă de bun-simț, fiindcă nu e capabil să învețe din experiența proprie și nici, cu atât mai puțin, din cea a semenilor lui.
Ne confruntăm ceas de ceas, zi de zi și în proporție de mass-media (îmi place acest final modificat al formulei lui Lenin) cu o lipsă cronică și epidemică de bun-simț. O lipsă care nu-i cruță nici pe indivizi, nici categoriile sociale, nici profesiile. Bunul-simț ne obligă, de pildă, să nu vorbim în public mai ales despre ce nu știm. Sau să nu ne închipuim că tot ce zboară se mănâncă. Uneori e confundat cu prostia sau cu prejudecata. Fals: prostia și prejudecata țin de inteligență, nu de bun-simț. Ele nu sunt comportamente, ci incapacități intelectuale și se hrănesc din comoditatea gândirii. Care, la rândul ei, e întreținută de incultură. Un exemplu este și acela al fanilor creaționismului, care nu sunt, în fond, spirite religioase, cum se pretind uneori, ci, pur și simplu, niște neștiutori de carte care se consideră mai învățați decât oamenii de știință. Biserica și-a recunoscut greșeala de a refuza descoperirile științifice și, dacă păstrează un calendar propriu al marilor evenimente, n-o face pentru că îl crede și astăzi pe om creat cu numai câteva mii de ani în urmă (las laoparte faptul că vorbim de ani biblici!), ci din respect față de tradițiile proprii, însușite de milioane de credincioși de-a lungul timpului. Creaționiștii continuă a nega (în fond, a ignora) știința.
Abaterile de la bunul-simț sunt de altă natură și nu constau atât în negarea adevărului științific, care e o dovadă de iraționalism, cât în negarea evidenței, adică a realității. Și nu mă refer exclusiv la realitatea cea de toate zilele, ci și la realitatea unor stări de lucruri pe care diferitele discipline le-au verificat în practică. N-am studii economice, ca nici cei mai mulți dintre noi, și totuși mi se pare de bun-simț să accept, bunăoară, că un individ nu poate cheltui mai mult decât câștigă, nici o societate, mai mult decât produce. În acest caz, nu e vorba de gândire, căci, indiferent de ce își închipuie economiștii înșiși, economia nu e o știință, așa că nu cu un adevăr incontestabil avem de-a face, ci cu o realitate constatată de fiecare dintre noi. Și tot absența bunului-simț explică pornirea unora contra vaccinurilor anticovid sub cuvânt că ar fi lipsite de eficacitate și chiar ucigașe, când toate statisticile au arătat, fără putință de tăgadă, că 90% din cei grav afectați de virus sau decedați s-au recrutat din nevaccinați, indiferent de posibile manipulări ale datelor. Eu însumi am pus mai demult contestarea vaccinării pe, cu uimitoarea expresie a lui Cristian Tudor Popescu, o inteligență asimptomatică. Retrag ce am spus: a fost vorba în fapt de un bun-simț asimptomatic. Vă amintiți istorioara cu elevul scos la tablă și castravetele. Așa și eu: despre orice ar veni vorba, mie tot la școală îmi stă capul. Nu pot să închei fără a aduce în discuție așa-zisele științe ale educației care susțin ideea, aproape generală astăzi, de la vlădică până la opincă, conform căreia mai întâi educăm și pe urmă învățăm, obiectivul școlii fiind crearea de competențe, nu acumularea de cunoștințe. O idee pe cât de falsă, pe atât de periculoasă pentru viitorul învățământului românesc. Cred că nu greșesc afirmând că e vorba aici de lipsă de bun-simț pedagogic. Un mod greșit de gândire implică necesarmente argumente și contraargumente. Ceea ce e departe de a fi valabil în situația actuală, când n-ai cu cine polemiza, fiindcă principiile proiectului de reformă nu sunt susținute de niciun argument serios, ci doar „promovate“ în fraze goale de natură propagandistică, iar propunerile concrete privitoare la toate (absolut toate!) laturile procesului de învățământ sunt contrare bunului-simț pedagogic.