În principal, pentru mine ca autor, anul 2022, ca și precedentul de altfel, a stat sub semnul scrierii unui roman, Marea carte a uitării, cu subtitlul Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar. Este un proiect literar a cărui realizare a implicat un efort uriaș și care se deosebește de celelalte cărți de proză ale mele prin câteva caracteristici: în primul rând, prin întindere, are circa 600 de pagini; apoi, prin numărul mare de personaje, sunt cel puțin 12 personaje așa-zis principale, iar evoluția lor este urmărită pe o perioadă de timp amplă, cam o jumătate de secol, ceea ce presupune transformări de sine ale acestor personaje (firesc, ele, pe parcursul narațiunii, devin altele decât la început!); ca și prin multitudinea mediilor, a spațiilor geografice și a diferitelor cadre istorice de care am fost silit să țin seama și pe care a trebuit să le conturez; în fine, prin universul central pe care-l reînsuflețesc verbal – orașul natal: cartea este dedicată părinților mei și fratelui meu care nu mai sunt în viață și față de care mi s-a părut că am un soi de datorie primordială, imprescriptibilă, și anume să încerc să dau expresie epică lumii care i-a conținut.
Și fiindcă vorbeam despre personaje. Sunt câteva întâmplări care țin de miracolul scrierii literaturii și pe care vreau să le amintesc. A fost prezentă și în această încercare prozastică a mea acea comunicare intimă, enigmatică a celui care scrie cu personajele sale, după principiul vaselor comunicante, un flux de energie a circulat de la mine spre ele și de la ele spre mine, determinându-ne reciproc. Apoi, mi-a plăcut teribil să caut să mă proiectez în personaje a căror natură este extrem de îndepărtată de propria mea întocmire mentală și sufletească. De asemenea, m-a surprins și m-a bucurat să observ că, de la un moment dat încolo, personajele au ieșit de sub tutela mea de autor, cu alte cuvinte s-au comportat altfel, au fost altfel decât le plănuisem eu livresc. N-au mai ascultat de mine, au devenit autonome.
Aminteam și că universul central pe care l-am avut în vedere este cel în care au viețuit părinții, fratele meu și în care, evident, și eu am respirat alături de ei. Aceasta nu înseamnă însă că mi-am propus cumva o reconstituire în litera lor a acelei lumi și a acelei epoci, ci am urmărit o reconstituire în spiritul lor, ceea ce reprezintă singurul mod în care e posibil să reconstitui, să refaci, să recompui o lume/ lumea prin scrierile de ficțiune. M-a interesat ceea ce mă interesează totdeauna când scriu roman: condiția umană, să caut să surprind câte ceva din adevărul misterioasei ființei umane în diversele circumstanțe în care e pusă să se miște. E de altfel subiectul aflat mereu și mereu în atenția oricărui scriitor: ce se petrece cu omul în esența ființării sale, dincolo de împrejurări, fie că este aheu care se războiește cu troienii, ca în Iliada, fie că este un hidalgo sărac din La Mancha care se luptă cu morile de vânt, ca în Don Quijote, fie că este un biet om sub vremi, aici, pe aceste meleaguri, și are de înfruntat Securitatea și dictatura comunistă.
Construcția cărții a presupus răbdare, minuție și o extraordinară intensitate a implicării. Sunt mai multe condiții de respectat simultan: privire panoramică și vedere microscopică, coerență și vizionarism, o povestire în care să existe un sens, dar și un suprasens. Există nenumărate secvențe și cursuri epice care se împletesc și se adună în paginile acestei scrieri. Și din nou, ca într-un alt roman al meu, m-a stimulat să duc până la capăt acest proiect trudnic, pentru ca să ajung la o anumită scenă de doar câteva pagini când, așa cum pătrunzător remarca unul dintre primii cititori ai cărții, „drama individuală devine dramă cosmică“. Folosind o imagine pe care am mai folosit-o, m-a impulsionat să ridic întregul edificiu pentru ca să pot înălța pe turla sa crucea unei anumite scene-cheie.
Mi-a luat cam doi ani, din iulie 2020, până în mai 2022, să termin cartea care va apărea în săptămânile următoare. Și a fost o carte care a trecut prin mari cumpene. Așa cum am povestit atunci când s-a petrecut necazul, scriu direct pe laptop și, dintr-o eroare a mea, într-o zi am șters tot ce lucrasem până atunci, adică trei sute de pagini. Pierzând ce scrisesem m-am simțit groaznic, de nedescris, ca și când eu aș fi pierit de-adevăratelea. Apoi, prin bunăvoința și priceperea unor prieteni ai unui coleg, am recuperat două sute de pagini. A fost ca și când m-aș fi întors din morți. M-am reapucat de muncă cu un fel de devoțiune absolută și am dus la capăt proiectul. La sfârșit, înainte de a preda romanul editurii, am fost plecat într-o scurtă vacanță și am luat cu mine textul virtual pentru o revizie finală. La înapoierea în țară cu avionul, noaptea, deasupra Bucureștiului, ne-a prins o furtună cum nu mai văzusem vreodată: avionul se zguduia, pârâia din toate încheieturile și cădea în gol, iar eu, disperat, m-am pomenit spunându-mi că gata, murim, asta e, sfârșitul vine totdeauna, imprevizibil și imposibil de evitat, mă împăcam cu ideea, însă regretul meu sfâșietor era că nu apucasem să expediez manuscrisul la editură și scrierea va dispărea odată cu mine. Acest gând mă teroriza, nu că mă prăpădesc eu, fizic.
Am scăpat, a scăpat și cartea. Nu știu dacă e bună, niciodată nu avem cum să știm cu siguranță lucrul acesta. Dar știu că țineam la ea mai mult decât la viața mea. Uneori constat că nu trăiesc pentru a trăi, ci trăiesc pentru a scrie.
După ce am predat la editură astă-vară textul romanului, m-am liniștit. Și m-am apucat să scriu versuri. Am scris și scriu în continuare, nu ca să public, ci, pur și simplu, fiindcă așa funcționez eu, într-un mod defectuos, probabil. Cum mărturiseam, trăiesc ca să scriu, am nevoie să scriu ca să trăiesc.