Într-o vreme, desconsideram perioada de sfârșit de secol XIX – început de secol XX. În ce privește literatura română, ceea ce se întâmplase între „marii clasici“ și „interbelic“ mi se părea minor și notabil doar ca epocă de tranziție. Mi-am nuanțat apoi această opinie, mai ales când am văzut cât de extraordinar de bogați și de fecunzi sunt acei ani în cultura franceză. Dacă cineva mai are dubii, atunci să citească una din recentele apariții din seria de „dictionnaires amoureux“, și anume Dicționar din dragoste pentru la Belle Époque și les Années folles, de Benoît Duteurtre (Plon, 2022). Momentul inițial pentru „la Belle Époque“ e fixat de autor în 1889, anul Expoziției Universale de la Paris. După perioada dramatică a războiului, „les Années folles“ corespund deceniilor trei și patru, 1938 apărând drept dată limită. Scriitor, jurnalist, muzicolog reputat, Duteurtre are în vedere o multitudine de aspecte, de la literatură la braserii și de la teatru la mobilierul urban. Muzica își taie totuși partea leului, articolele despre Claude Debussy, Gabriel Fauré, Reynaldo Hahn, André Messager, Maurice Ravel, Éric Satie sau Richard Strauss fiind adevărate micromonografii. Parisul se află în centrul acestei cărți, și pe bună dreptate, pentru că aici vin artiști și scriitori din toate colțurile lumii: rușii Chagall și Soutine, italianul Modigliani, japonezul Foujita, spaniolul Juan Gris etc., etc. Sunt, apoi, ani în care inovațiile tehnologice se succed cu o viteză amețitoare: automobilul, avionul, telefonul, discul, vaccinurile, cinematograful, cuptorul electric ș.a.m.d. Câțiva scriitori participă la această febrilă căutare a noutății, unii – Alphonse Allais – o fac la modul parodic, alții – Charles Cros, căruia nu-i lipsea umorul, dimpotrivă – chiar propun soluții tehnice valabile, pentru fotografia în culori, de exemplu. Acestor uriașe progrese tehnologice le răspund, în literatură, în muzică și în pictură, mișcări revoluționare radicale – cubismul aruncă în aer principiul reprezentării realiste, Debussy și Schönberg eliberează muzica de regulile tonale, Apollinaire dinamitează versificația și punctuația, Proust și Joyce transformă, pur și simplu, substanța romanului.
Dar nu numai arta „înaltă“ dă strălucire acestei epoci. Joséphine Baker cucerește Franța și devine apoi un star mondial. Yvette Guilbert, Mistinguett („parizianca absolută“, zice Duteurtre), Maurice Chevalier și încă mulți alții inventează un gen muzical, „la chanson française“, în care vor triumfa ulterior Édith Piaf și Yves Montand. Diaghilev vrăjește și el Parisul cu trupa lui de balet de la Sankt-Petersburg și, printre altele, îl impune pe Stravinski (Pasărea de foc are premiera în 1910). O dată memorabilă este seara de 18 mai 1917 (suntem în plin război !), când trupa lui Diaghilev prezintă baletul Paradă, pe muzica lui Éric Satie, libretul fiind al lui Jean Cocteau, iar decorul și costumele ale lui Picasso. Mai puțin pretențioase, dar de o mare popularitate sunt operetele și spectacolele de revistă. Succes enorm au operete, precum Diavolul la Paris sau Văduva veselă; în perioada interbelică, Fernandel și Jean Gabin au jucat (și au cântat) în astfel de specta cole. Revistele muzicale se impun după Primul Război Mondial și vor deveni una din emblemele „anilor nebuni“. Săli de spectacole precum Casino de Paris, Moulin Rouge, Folies Bergères capătă o notorietate internațională. Din America vine jazzul, cu orchestra lui Duke Elington, cu Armstrong, Sidney Bechet și Cole Porter. Teatrul? Trăiește o vârstă de aur, grație și sălilor aflate pe Marile Bulevarde. Sarah Bernhardt își merită cu prisosință statutul de „monstru sacru“ (formulă inventată de Cocteau special pentru faimoasa actriță). Sunt, de asemenea, anii comediilor zise „de bulevard“, unde triunghiul conjugal este motorul acțiunii, gen pe care l-au ilustrat Courteline, Feydeau și Sacha Guitry, ultimul – personalitate complexă, atașantă, romancier, dramaturg, actor, cineast și fabulos om de spirit. Viața culturală e de neconceput fără multele reviste literare, unele influențând decisiv evoluția literaturii, cum ar fi „Mercure de France“ sau „Nouvelle Revue Française“. Saloanele încă mai joacă un rol important, cele mai cunoscute fiind salonul prințesei Mathilde, vara lui Napoleon al III-lea, salonul prințesei de Polignac sau al doamnei Strauss, soția lui Bizet (știm bine că Proust frecventa saloanele și că ele au devenit „materie primă“ pentru romanul său). Nu în ultimul rând, trebuie menționate braseriile și cafenelele, unele fiind superbe mostre de Art Nou veau – braseria Mollard din Paris (în fața gării Saint-Lazare) sau de Art Deco – Le Dôme, La Coupole, La Rotonde din Monparnasse. Și fiindcă am pomenit de gara Saint-Lazare: Duteurtre vede în gările pariziene, construite în acea perioadă, „forumurile și catedralele“ anilor 1900: gara Orsay (transformată, grație lui Valéry Giscard d ’Éstaing, în muzeu), Gare de Lyon, cu acel magnific restaurant numit Le Train Bleu, o adevărată bijuterie.
Cartea ne mai vorbește despre arhitectura balneară, despre cazinouri, despre pachebotul Normandie, despre „l’Illustration“, o publicație ce a cunoscut un enorm succes, despre mobilierul urban (chioșcuri de ziare, fântâni Wallace, intrări în stațiile de metrou) pe care e pe cale să-l distrugă actuala primăriță a Parisului, despre paradoxala resurgență a neo-clasicismului în plin modernism, despre impunătoarele „palaces“, hoteluri de lux de pe litoral sau din stațiunile balneare, înlocuite astăzi de lanțuri hoteliere fără personalitate, despre tenis – sport ce are tot mai mulți adepți, despre Veneția – oraș unic, ce dă naștere unei întregi mitologii etc.,etc. Ne sunt relatate multe anecdote și întâmplări cu haz (cum ar fi Anatole France în insolita postură de cuceritor de inimi, desprins parcă dintr-un vodevil). Dar scena cea mai emoționantă și mai neobișnuită este aceasta: în martie 1918 (războiul se va încheia în noiembrie), aflând de moartea lui Debussy, tânărul compozitor german Paul Hindemith, mobilizat așadar în armata dușmană, interpretează în tranșee, împreună cu trei camarazi muzicieni, Cvartetul lui Debussy.
Cred că nu se putea aduce un omagiu mai frumos, fie și în condiții dramatice, acelei perioade fericit numită la Belle Époque.