Istorie literară
În numărul 10, octombrie, al revistei „Litere“ de la Târgoviște, ne-au atras atenția câteva studii de istorie literară prilejuite de aniversări și de alte împrejurări referitoare la autori sau la opere. (România literară și-a propus mai de mult o astfel de reactualizare sistematică a literaturii înaintașilor și cel dintâi critic literar căruia i-am încredințat rubrica respectivă a fost Tudor Cristea, regretatul director al revistei târgoviștene.) Mircea Coloșenco scrie despre poetul bârlădean George Tutoveanu (1872-1957), Jean Dumitrașcu, despre Începuturile criticului literar Vladimir Streinu, Victor Petrescu, despre Textele rotacizante din secolul XVI, Alexandru Nicolescu, despre Ion Heliade Rădulescu (1802-1872). Două contribuții sunt consacrate lui Eminescu. Interesantă, ca de obicei, este aceea a cunoscutului eminescolog Nicolae Georgescu, intitulată Ziarul „Timpul“ acuzat în Parlament. Remarcăm, pentru uluitoarea lui actualitate, pasajul din discursul rostit în Parlament în împrejurarea cu pricina de P.P. Carp, în data de 4 decembrie 1884, adică acum 138 de ani, din păcate fără să putem reproduce și comentariul foarte original al lui Nicolae Georgescu: „Dar, îmi veți zice, ce face prefectul? Ce face prefectul? alegeri; ce face comitetul permanent? alegeri. Întreaga noastră administrațiune nu este decât un imens aparat electoral (aplause). O voce: Comedia lui Caragiali. D.P.P.- Carp: Aud, D-lor, zicându-se Comedia lui Caragiali; și dacă Caragiali are dreptate, și dacă în comedie se oglindesc năravuri adevărate, trebuie să fiți nepăsători, pentru că răul se biciuiește numai pe scenă? Fiți mai prevăzători și nu așteptați ca critica să se coboare din comedie în realitate, căci atunci va fi mai rău pentru dumeavoastră.“ N-am înțeles, în schimb, mare lucru din articolul lui Dumitru Copilu-Copillin intitulat cam pretențios Eminescu, valoare națională de dimensiune universală. Autorul încearcă să pună oarecare culoare documentară pe „pata albă din biografia poetului (octombrie 1866-iulie 1867) […], perioadă ocolită de toți biografii“. Informații noi, autorul nu aduce, iar contribuțiile referitoare la cestiune sunt de genul „o amplă recenzie, Eminescu universalul. Pata albă – revelația divină, semnată de scriitorul Toma George Veseliu, preluată de publicații din mai multe țări“ sau „existența a peste 100 de articole și cărți despre «profețiile și sacralitatea lui Eminescu», dar fără ca cineva, undeva, cândva, cumva, să arate și cauza acestora (sic!)“. Nimeni, niciunde, nicicând, nicicum nu ne poate lămuri înțelesul acestor fraze fără niciun înțeles. Nici nu ne poate spune, în locul autorului, unde, când, cum a publicat Toma George Veseliu magistralul articol, nici ce publicații străine l-au preluat, nici titlurile celor peste 100 de articole și cărți despre sacralitatea lui Eminescu. În câteva rânduri, autorul face câte o trimitere la ceva, undeva, cândva, cumva, dar care nu trimite la nicio notă bibliografică, de subsol sau la final. Și alte lucruri sunt aiurea. Ba chiar, hazlii. De pildă, ca să ajungi de la Rășinari la Rm. Vâlcea, n-are rost să urci pe Coasta Boaci și să cobori pe partea cealaltă, fiindcă poteca cu pricina te duce în direcția opusă, Valea Ștezii-Gura Râului-Sibiu, nicidecum la ceea ce ardelenii care treceau în „țară“ înainte de 1918 numeau Vama Cucului, adică potecile nepăzite de grăniceri din munții Oltului, care te scot la Brezoi și Rm. Vâlcea. (N.M.)
„România needucată“
Este titlul editorialului lui Nicolae Prelipceanu din numărul dublu, 11-12, al revistei „Viața românească“. (Mai e nevoie să spunem cu cine polemizează autorul? Cât despre consecințele lipsei de educație, e destul să menționăm faptul că România se află pe ultimul loc în UE ca procent al absolvenților de liceu care urmează universitatea: 23%. Mai puțin de un sfert. Imediat după 1989, se îndreptau spre studii superioare de trei ori mai mulți absolvenți de liceu. Mai e nevoie să spunem care este cauza acestui fenomen?) Un număr bogat, cu multe lucruri de citit. Remarcăm textele literare și critice de mare amploare, cum se cuvine într-o publicație în format de carte. Poemele lui Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu sau Ion Tudor Iovian alcătuiesc adevărate antologii de autor, iar din prozele semnate, între alții, de Traian Dobrinescu și de Florin Toma, sunt alese fragmente copioase, când nu sunt publicate integral. O surpriză plăcută sunt poeziile Ioanei Alexandrescu, autoare despre care nu ni se spune decât că aparține noii generații. Gheorghe Grigurcu recenzează studiul lui Ștefan Ion Ghilimescu, Cabinetul de stampe, venind cu unele interesante amănunte de istorie literară. Un pic naiv ni s-a părut articolul Ioanei Ionescu despre Ion Vianu. Extrem de temeinică este Miscellanea, rubrică făcută celebră pe vremuri în revistă de către G. Ibrăileanu. (N.M.)
Câteva precizări în legătură cu plagiatul
Se discută de obicei despre plagiat în termeni generali. Se caută criterii de cuantificare. Motoarele de căutare, folosite în universități, nu sunt infailibile și nici adaptate la specificul disciplinelor. Acestea și altele complică sarcina celor care vor să găsească o soluție corectă în stabilirea plagiatelor. De câtăva vreme, se pare că această sarcină și-o asumă o singură persoană, Emilia Șercan, împotriva căreia se îndreaptă tirul plagiatorilor și al instituțiilor de învățământ vizate. N-am mai auzit de mult de cele câteva organizații care dezvăluiau acum câțiva ani plagiatele. Actuala ministresă a învățământului a anulat măsura de scoatere din joc a CNADTCU, propusă de predecesorul ei, acuzat el însuși de plagiat (procedând ca Dragnea în cazul ordonanței 13, Cîmpeanu urmărea modificarea legii în folos personal), ceea ce ne dă oarecari speranțe că lucrurile vor intra, măcar în această privință, pe făgașul normal. A lăsa dovedirea plagiatelor la mâna celor care au acordat titlul este totuna cu a pune lupul paznic la oi. Sunt însă și unele aspecte care n-au fost luate în considerare. Problema plagiatului a lăsat în umbră o alta la fel de gravă: aceea a calității, în multe cazuri foarte discutabilă, dacă nu inexistentă, a tezelor de doctorat (în primul rând, căci mai sunt și cele de licență sau de masterat în joc). Deși este menționată foarte rar, plaga din urmă este cu mult mai extinsă. Și dacă aici nu e, propriu vorbind, un furt intelectual, e vorba totuși de un fapt foarte grav, și anume întreținerea unui standard mediocru în promovarea dascălilor, cu consecințe în lanț pentru elevii sau studenții dați pe mâna lor. Să nu trecem ușor peste cazuri precum acela al unui alt fost ministru dovedit de plagiat, care a condus tezele unor numeroși candidați, fără să ne întrebăm cum vor fi fost tezele acestora, poate nu plagiate, dar cu siguranță mediocre. Nu numai plagiatul, ci și mediocritatea dă naștere unor pui vii. Și aș mai spune ceva: una din sursele prime și neidentificate ale plagiatului constă în comoditatea unor profesori de gimnaziu și de liceu de a nu le pretinde elevilor să citească textele, indicându-le pentru lucrările scrise să recurgă la informații de pe internet. N-am fi știut despre acest prost obicei, dacă nu ni-l semnala Florina Alexandra Mănescu, în rubrica ei din R.l. Elevul care astăzi reproduce de pe internet o lucrare este adultul de mâine care consideră că e în dreptul lui să-și însușească un text străin. Plagiatul este rodul otrăvit al unei școli ajunse pe butuci și totodată inspirația pentru hoții de roți de mașini de învățământ. (N.M.)
Fără nostalgii, despre manuale, creativitate și învățământ „grozav“
În nr. 47/2022 al revistei România Literară, sub titlul: „Limba și literatura română sub menghina reformei“, autoarea face o paralelă între un manual pentru clasa a treia secundară (echivalentul clasei a șaptea de mai târziu) din 1946 și unul de clasa a șaptea din prezent, motiv de a mă întoarce în timp, dintr-o altă perspectivă, cea a unui elev al anilor 1960…
Am în față manualul de limba română pentru clasa a VII-a, apărut la Editura Didactică și Pedagogică, în anul 1963, autori – Alexandrina Tutoveanu și Ion Popescu. Trecuseră cincisprezece ani de la reforma din 1948, suficient pentru ca propaganda, mai intensă ca oricând, să se reflecte în conținutul manualului, în care abundă poezii precum: Partidului slavă (Dan Deșliu), Patria (Mihai Beniuc), poezii populare din folclorul nou (Azi trăim o viață nouă, Eu iubesc acest partid etc. ) sau fragmente de proză al cărei conținut permite interpretarea în cheie propagandistică: Arendașul român (I. L. Caragiale) aceasta reprezentând textul-suport pentru recunoașterea caracteristicilor schiței, ca și când oferta de creații ale genului trebuia musai să prezinte relația exploatat-exploatator, În numele legii (fragment din Răscoala – de Liviu Rebreanu – scena împușcării țăranilor, scenă care, desprinsă de context, lasă impresia că agresivitatea i-a caracterizat exclusiv pe boieri) – toate, menite să ilustreze genurile literare , înlesnind diferențierea acestora, remarcarea și definirea figurilor de stil, știut fiind că abia în liceu se studiază istoria literaturii. În privința lecțiilor dedicate compunerii, acestea se axează aproape exclusiv pe analize literare, compuneri după tablou (1907, Șantier, Atacul de la Smârdan), vreo două compuneri de sinteză: Țărănimea noastră a ales drumul unei vieți noi și fericite, Poeții noștri cântă pacea; o singură compunere care stimulează, într-o oarecare măsură, creativitatea: „Filmul sau piesa de teatru care mi-a plăcut mai mult“. Fiindcă, la vremea aceea, „mâncam film pe pâine“, cum se spune, așteptam cu nerăbdare lecția cu pricina, neputându-mă hotărî la care dintre filme să mă opresc; am avut însă dezamăgirea de a constata că s-a „sărit“ peste respectiva compunere… Nu, nu fusese înlăturată din programă, fiindcă în anul școlar care a urmat, și pe care l-am parcurs la o altă școală, am aflat de la o colegă că ei au tratat cum se cuvine acea compunere, profesorul chiar apreciindu-i lucrarea. Să înțeleg că manualul cuprindea și lecții facultative, chiar dacă nicăieri nu se specifica asta?!Nici în manualul de clasa a VII-a, nici în altele din anii anteriori/ulteriori, compuneri care să stimuleze imaginația, originalitatea, eventualele aptitudini într-ale scrisului, compuneri cu subiect liber ales ori unul cu deschideri largi, practic, nu există. De-a lungul vremii, m-am întrebat de ce… Răspunsul – singurul pe care l-am găsit, este că pentru omul nou, stimularea imaginației putea deveni periculoasă, căci nu se știe ce forme putea să îmbrace, în ce direcții se putea îndrepta… Amintirea scriitorului Ionel Teodoreanu, în care vorbește despre compunerea cu subiectul iarna, pe care a redus-o la o singură frază („Iarna este o coală albă pe care cineva a scris: Cling, cling, cling!), pentru care profesorul Calistrat Hogaș i-a acordat nota maximă, pare doar o poveste frumoasă, propusă elevului care, dacă a fost interesat, și-a cultivat pe cont propriu aptitudinile literare, datorând școlii foarte, foarte puțin. Și tot foarte puțin datorează școlii toți cei din generația mea, care au aflat, prin explorări particulare, că poezia înseamnă a sugera, nu a spune, că poezia nu se mai scrie ca pe vremea lui Alecsandri; anul școlar 1968/69 a fost primul în care numele lui Blaga s-a regăsit în manualele de liceu – clasa a XII-a, iscând, inclusiv profesorilor, dificultăți de receptare… Cei care s-au limitat la puținul oferit de școală, de învățământul acela „grozav“ despre care se tot vorbește, sunt cei care dau like poeziilor scrise în stilul plugușorului, poezii, adesea, create chiar de ei înșiși, convinși că asemenea creații au valoare, câtă vreme își au cititorii lor. (Carmen Focșa)