Începînd cu anul 1996, poetul Gellu Dorian alternează volumele de poezie cu cele de proză, marcînd iz bînzi estetice semnificative în ambele genuri. Faptul a creat un fel de intertextualitate internă, să spun așa, modulele din proză (povestea, personajele, evenimente, decoruri etc.) trecînd, filtrate în discursul liric, în vreme ce proza a adoptat, fără excese, secvențe lirice, nuclee tonale. Ca peste tot în lirica lui Gellu Dorian, poemele din cel mai recent volum, La locul meu, spun o poveste de dincolo sau de după rostirea lirică, crea tă, însă, adesea, în chiar curgerea versurilor: „cînd vom termina,/ povestea va fi rostită/ de un cor de îngeri“, scrie poetul în Velo drom. Astfel, tema vieții de dinainte de naștere, lansată, prin anii 1980 ai secolului trecut de Cezar Ivănescu și Lucian Vasiliu, pe cînd scriau istoria Fiului Omului, născut, iar nu făcut, (re)vine în poezia, uneori, și în proza din stricta actualitate literară: povestea celui care este nefiind și care se retrage „din cel ce nu sunt/ în cel care nu mai sunt“ rămîne mereu pasionantă, provocatoa re, în de nespus tristeți și în nedeslușite nostalgii după tărîmul pierdut: „Era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie,/ numai cerul mă putea privi cu nenumărații lui ochi/ printr-unul singur,/ în rest mîngîieri de flori pe pămînt reavăn,/ zdrențe de nori cîteo dată, ploi/ scurte și calde, tunete doar în depărtări, fulgere/ ca niște destrămări ale luminii într-un tablou electric,/ nici un pericol,/ era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie,/ nu peste mult timp am fugit de acasă,/ nenumărați ochi mă priveau cu adevă rat/ numai cel singur și îndepărtat nu știam dacă mă mai privește,/ flori uscate peste tot, pămînt sterp, secetos,/ nori furioși, negri, grindină, ploi reci,/ tunete în chiar urechile mele, fulgere/ în lumina ochilor mei,/ numai pericole din toate părțile -/ era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie’’ (Placenta).
Cu durata suspendată într-un spațiu ocrotit de „plapuma sîngerie“, ființa intermediară citește palimpseste „pe care stau scrise unul peste altul sufletele celor de pînă la mine“, cum se spune în Toska, asumînd o viziune a abisului, a căderii în lume, repetînd povestea Îngerului și a lui Cain, lăsînd trupul să coboare pe o scară de nisip într-o lume a nimicului, unde locuiește nimeni. De altfel, acestea sînt cuvintele cele mai frec vent întîlnite în aproape fiecare text din cartea lui Gellu Dorian. Țara nimănui, unde „înflorește nimicul peste tot ca păpădia“ este locul poetului, nimeni și nimic sînt cuvintele poeziei lui Gellu Do rian: „nimic de fapt, așa cum sunt trenurile care urcă în trenuri/ și părăsesc gări părăsite/ din care nu pleacă nimeni,/ nimeni nu se întoarce, felinare aprinse în ochii stinși/ ai celor care fac cu mîna fără mîini celor/ ce privesc prin ochii pe care nu-i au, prin a căror față/ se vede cerul gol ca un acoperiș de casă/ prin care plouă, fără fulgere, fără tunete,/ sonerie la ușa unei case în care nu mai locuiește/ decît cel ce spune nimic celui ce nimic nu aude/ și înțelege că de aici înainte va fi în afara așteptării“ (Abis). Locul poetului, țara sa, unde este nefiind, „rămînînd acolo fără să fii acolo“ sînt înlăuntrul ființei „în care încă nu s-a întîmplat nimic“, într-o viață pe care nimeni nu vrea să o trăiască pentru că „habar n-a avut nimeni cine e nimeni“ și unde, la capăt, nu mai așteaptă ni meni, într-o casă „în care nu mai e nimeni“, nimic nu poate fi desci frat și acel nimic „era totul“. Mergînd înainte spre înapoi, ființa străbate un deșert care seamănă cu cel al lui Cain (flori uscate, pămînt sterp, secetos, nori negri, grindină, ploi reci, pericole din toate părțile), spre locul unde „se vede totul,/ adică nimic, nu doar nimic, ci absolut nimic“ și unde nimeni nu răspunde: „cioc-cioc, se aude la toate ușile și ferestrele lumii,/ nimeni nu răspunde,/ nimeni nu scoate capul la fereastră,/ nimeni nu mai e aici,/ nici gînd să vină cineva să întrebe,/ se aude cioc-cioc, deși nimeni nu bate cu degetele,/ un cioc nevăzut lasă să se audă un zbor nevăzut“ (Printr-un singur ochi). Acolo, unde nimeni nu răspunde și nimeni nu mai caută pe nimeni nu e decît un tablou, al lui Munch, din rama căru ia ies un strigăt abia perceput și imaginea suprarealistă a unui vis netrăit încă, în povești care nu s-au petrecut încă pentru că ființa lor nu s-a născut încă: „pentru un timp am crezut că sunt mort și plutesc prin ceață/ ca un cîine cu aripi,/ ținut de lesă de un domn cu ochelari ca niște ventuze,/ ochii lui păreau de pe altă lume, așa mi-a spus și el,/ că sunt de pe altă lume, iar ceea ce am văzut/ n-a existat decît în imaginația mea“ (Penelope).
Într-o vreme cînd poezia nu se mai scrie, ci se butonează și apare „pe un ecran în milioane de pixeli“, ejectată, în milioane de biți, cînd rămîne orfană, pentru că, iată, nu mai are poet și cînd oamenii pare că au uitat calea cărților, a regăsi rii timpului pierdut, Gellu Dorian regăsește, și el, plapuma sîngerie a poeziei, într-un poem al liniștii și mulțumirii de sine, cum spune: „Îmi e suficient cît mi-a fost dat să am,/ dacă la masa mea e liniște,/ casa mea o rodește,/ vinul nu se acrește,/ nu se face apă,/ sîngele cîntă în vene ca un lăutar tînăr,/ somnul e pe un pat odihnit/ din care mă trezesc în zori cu sufletul ca o grădină de flori/ din care vin să culeagă femeile/ pe care Dumnezeu le-a iubit,/ așa cum le-am iubit și eu,/ atît cît mi-a fost dat să iubesc,/ la masa mea liniștită,/ în casa mea,/ în sufletul meu în ca re mereu a vegheat/ cel ce nu-mi spune nimic/ și mă privește cu răbdarea lui Iov,/ nimic mai mult/ decît ziua de mîine/ la fel cu cea de azi,/ codrul meu de pîine pe masă,/ vinul în cană,/ laptele nop ții pe buzele mele/ sărutate de tine“ (Mulțumirea cu puțin).
Poemul e casa, locul poetului, aici, în lumea nimicului, locuită de nimeni, dar și dincolo de abis, în lumea izbăvită în cuvinte „burdușite de înțeles“, în povestea rostită de un cor de îngeri.