la începutul anilor 1970 ai veacului trecut se remarca în cenaclul revistei „Tribuna“ din Cluj un tânăr nonșalant și răzvrătit, licean încă, prin poezia lui neconvențională, dar și prin comentariile incisive asupra lecturilor din cenaclu, pe numele său real Cristofor Ioan Filipaș. În studenție, fiind promovat în redacția „Echinoxului“ de Ion Pop în 1974, se va manifesta în aceeași manieră de frondă și nonconformism atât în poezie, cât și în publicistică. Probabil, din cauza cenzurii și a problemelor existențiale, debutul poetic editorial se petrece după aproape un deceniu, în 1982, cu placheta În odăile fulgerului, urmată abia în 1988 de volumul care-i aduce consacrarea printre optzeciști, Cina pe mare. În registrul unei organice atitudini negativiste, grupajele de început învederează viziunea crepusculară a tânărului poet, copleșit de singurătate, „înotând cu greu prin flăcările și mlaștinile poemului“: „Pustiu, îngheață mâna pe cuvânt/ Sub stele lătrătoare, reci“. Atributele universului configurat în tonuri violente sunt pustietatea, bezna și orbirea dinspre „asfințit“, înghețul și, în genere, agonia elementelor („Încarcă norii cu agonie“). Imaginile contrastante devenind expresive pe fondul denaturării unor embleme ale lirismului, precum trandafirul („În miezul trandafirului/ domnește întunericul/ sau spaima./ Grea e povara lui.// Tu, poezie// pâine a iluziei“), porumbelul („și când poemul e doar un umil porumbel cenușiu/ vestind muritorilor piscurile nimicului“) sau mierla, din alte grupaje („se tânguie mierla în copacul spânzuratului“; „și nici cântecul mierlei/ nu mai poți azi să-l descifrezi“). În tendința evidentă de încifrare metaforică, spre a ocoli clișeele imagistice, poetul apelează adesea la procedeul stilistic al oximoronului de factură romantică. În antologia de autor recentă, apărută cu prilej aniversar, Laureat al norilor. 1982-2021, Ion Cristofor completează selecția poemelor preferate din volumele amintite cu majoritatea textelor preluate din celelalte 12 cărți, începând cu Marsyas (2001) și Casa cu un singur perete (2004) până la culegerea bilingvă Vida de reserva/Viața de rezervă (2017) și Poeme canibale (2021).
Înaintând spre maturitate, în grupajele publicate după anul 2000, funcționarul neantului, cum se declară ironic, depășește expresiv formula oximoronică, adoptând un gen de antropomorfism imagistic, cu orientare expresionistă. Din ingenioasa perspectivă animistă, luna privește „prin geamul deschis/ la poetul ce rătăcește/ cu capul propriu sub braț“; moartea devine menajera poetului – „până noaptea deretică spală și calcă“; în gara Chitila – „îngerul negru face o haltă/ fumează plictisit o țigară și pleacă“; norul „povestește în șoaptă despre minunile altui tărâm“; ploaia „răcnea între zidurile internatului de băieți/ tiradele poetului nebun“; timpul „bătrân își scoate capul de șarpe leneș din apă“; poemul poate fi și „carnivor“, iar muzele – „indecente“ etc. Dumnezeu însuși „cară plictisit/ luna și stelele ofilite în magazie“. Pe când poetul și poezia pier împușcați: „Poezia tocmai a fost împușcată în cartierul de vest/ într-un târziu apare poetul cu ramura de măslin/ în frunte cu o gaură fumegând“. Cel puțin prin această infuzie de fantastic în cadrul imaginarului liric, Cristofor se situează pe filiera poeților „blestemați“ din gruparea „Albatros“ – Tonegaru, Stelaru, Caraion, Dumitrescu. Și prin metamorfozele simbolice ale eului poetic, călătorind în timp și spațiu: „Rasputin al melancoliilor“, „Magelan al umbrei“, „Maréchal al plictisului“, „Cavaler al Tristei figuri“, „sumbru anarhist al melancoliei“, „latifundiar al iluziei“ sau „slujbaș al neliniștii“. Dar asemenea metodă analogică, încărcând în exces compoziția barocă a poemelor, conduce spre manierismul care poate submina ideea poetică, prin repetiția sterilă a reprezentărilor imaginare contrastive.
Spațiul poetic delimitat cu stăruință de Ion Cristofor prinde contur original prin congruența dintre imaginea realului decepționant și imaginarul nutrit din reprezentări tragice. Poet cu o cultură profundă, el găsește întotdeauna referințele mitologice ori livrești care corespund simbolic crâmpeielor de viață din realitate. Începând cu volumul Marsyas, focalizat pe soarta tragică a satirului cântăreț la fluier din mitologia greacă învins de Apollo în confruntarea de măiestrie artistică și condamnat să i se jupoaie pielea. Este evidentă și în celelalte volume înclinația poetului optzecist către figuri mitologice marcate de tragism, precum Prometeu, Osiris, Narcis sau poetul mitic Orfeu. Din aceeași perspectivă sunt atrași în discursul poetic iluștri scriitori cu destin dramatic (orbul Homer, ciumatul Apollinaire, Rimbaud negustorul sau nefericitul Kafka) și personaje ce ilustrează astfel de paradigme literare: Ofelia, Hamlet, Don Quijote ș.a. Poetul realizează, după același principiu, acordul fin dintre evenimentul liric și comunicarea expresivă, alegând „din beznă/ mărgele și vorbe întunecate“.
Fără excese autobiografice, întâlnite în lirica altor congeneri, autorul antologiei proiectează istoria personală pe fundalul istoriei mari. Un poem ilustrativ în acest sens este Sărutul francez. Dar și altele, în care rememorează anii copilăriei și tinereții, dramele familiale și, mai cu seamă, datele condiției unui poet lipsit de glorie (cum enunță adesea). Uneori recursul la memorie e marcat de atitudinea ludică, alteori este remarcabil prin ironie și umor. În grupajele din urmă – Angore et taedio, Cine a dat foc Romei, Geamantanul de sticlă, Orchestra de jazz, Gramofonul de pământ ș.a. – lirica lui Ion Cristofor se racordează la istoria din jurul său, în poeme cu virulente accente de satiră social-politică. Poetul trăind ca un exilat într-o „întunecată provincie balcanică“, populată de „trepădușii puterii“, „senatori hoți și negustori de iluzii“, unde adevărul „umblă pe stradă cu capul spart“, iar „aceleași lichele pălăvrăgesc în ziar despre adevăr și dreptate“. Reprezentarea grotescă și hilară a unei lumi în care „poezia rătăcește cu ochii scoși din orbite“ concordă cu viziunea crepusculară a poetului ce mărturisește în poemul Nu frumusețea am așezat pe genunchi: „ci doar o piele de câine bine tăbăcită/ Pe care am scris toate faptele negre din viața mea“.
Antologia de-o viață Laureat al norilor.1982-2021 confirmă originalitatea și specificul demistificator al poeziei lui Ion Cristofor. Volumul „apărut la aniversarea a 70 de ani ai autorului“, cum se specifică repetat (inclusiv pe copertă) este dotat cu un larg corpus de referințe critice, din care nu lipsesc cei mai importanți cronicari literari din timpul celor patru decenii de receptare critică: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Victor Felea, N. Steinhardt, Marian Papahagi, Petru Poantă, Răzvan Voncu, Irina Petraș, Mircea A. Diaconu ș.a.