Dacă există niște „vârste ale poeziei“, confirmate de critică și de cititori, în acest caz este limpede că Ion Cocora le-a trăit în sens invers, că a pornit de la un oarecare conformism liric, firesc în epocă și a ajuns astăzi la un discurs liric postmodern. Este, de altfel, șansa poetului de a se reinventa într-o competiție cu poezia care se scrie de la o etapă la alta, care intră într-un dialog cu generațiile care vin ca să întrețină „focul poeziei“ într-o actualitate tot mai dinamică. Cel mai recent volum semnat de Ion Cocora, Vizibilitate redusă, este o probă de adaptare la discursul când ludic, când sapiențial al generațiilor mai noi, cu o tentativă de ordonare a unui haos care ne este, de fapt, predestinat: „Nu mi-am închipuit niciodată/ că e atât de sănătos să taci/ tac între două spaime între două ezitări/ de trișor bine conservat la masa de joc / cu miză pe viață și moarte deopotrivă/ tac și ascult cum îmi cresc dinții/ condiția mea de om extramuros/ nu are nevoie de paratrăsnete când tună/ nu are nevoie de pelerine speciale/ nu are nevoie de umbrele antidrog/ în sezonul ploilor de hașiș/ tac/ dinții continuă să-mi crească/ curând voi putea să atac cu ei/ viața sau moartea/ nu contează pe care“ (Tac). Tema centrală a poeziei din acest volum este un fel de jubilație a extincției, a unei despărțiri asumate, comprehensibilă, de o lume care a rămas destul de străină (dar și de stranie!), după ce i-au fost încercate toate voluptățile. Sarcasmul subliniază ironic/ autoironic acest „înțeles de pierdere“, această joacă destul de tristă, de altfel, dar care capătă o oarecare rezolvare lirică, în sensul unei predestinări pur mioritice: „O, picioare aventuriere, odată cu nașterea voastră/ s-a decis o viață de om. Nu obosiți, nu colecționați pe tălpi/ alfabete și tatuaje, indiferent încotro vă îndreptați, voi/ înșivă deveniți drumurile pe care călcați, ape învolburate,/ glasuri de clopote împietrind în propria limbă când/ încetează/ să mai aparțină lui Dumnezeu, uliul acela care se rotește/ ca un spasm erotic pe cerul senin al amiezii de vară/ căutându-și ținta vieții de fiecare zi“ (Ape învolburate).
Există în poezia din acest volum tendința de demistificare a vieții, a sensurilor ei care transcend realitatea imediată, de căutare a unei ieșiri din scenă și din această epopeică aventură a ființei, care este când dramatică, când lirică. Iar aceasta, fiindcă „înainte ca lopețile“ să își facă treaba predestinată, într-un cimitir izolat de orașul care își trăiește „nebunia orașului mare“, cel care și-a găsit un loc de parcare definitivă, le dă cu sâc, ironic, umoristic, celor care vin grăbiți, formal, să se despartă de ființa nevolnică, cea care și-a declarat retragerea din lume: „Cei doritori să-și ia rămas bun/ înainte ca lopețile cu un oftat de ușurare/ să arunce pământul peste mine/ înjură de li se crapă plămânii/ futu-i morții mamei ei de viață nici într-o/ împrejurare ca asta care i se întâmplă omului/ o singură dată nu găsești un loc de parcare…“.
Moartea este „spectatorul histrionic“ care asistă la spectacolul vieții fiecăruia, intervenind decisiv atunci când „victima“ ezită, când nu înțelege că lumea perisabilă de azi are un decont emoțional, care îi dă, în final, un sens: „Zi de zi noapte de noapte oră de oră secundă de secundă/ nimic nu oprește moartea să fie ceea ce este/ nu se plictisește să mă înghesuie în subsoluri igrasioase/ să mă momească pe pajiști însorite/ să-mi soarbă măduva din oase/ să-mi dăruiască impotența pentru a mă înjosi în fața/ femeilor iubite/ să crească taxa la prestațiile prostituatelor/ să facă din mine un spectator histrionic la spectacolele ei/ e perfidă grotescă fățarnică mieroasă tandră ticăloasă …“.
Fericit că fericirea este „perseverența nefericirii de a fi luată în seamă“, poetul simte că fiecare pendulă este, de fapt, o trecere în revistă a existenței, că sunetul sacadat este, o adevărată ghilotinare emoționată de propriile decizii pe care trebuie să le ia: „Deocamdată sunt fericit/ am descoperit plăcerea de a inventa pendule/ peste tot este nevoie de pendule/ în nara furnicii și trompa elefantului/ în cântecul cocoșilor în zori/ și scurtarea vieții/ în speranța că ele într-o bună zi/ mă vor inventa pe mine“ (Pendule). Poezia ca „automanipulare“ în această epocă conduce, de fapt, la o adevărată criză a limbajului și a comunicării, poetul nu mai spune cu adevărat ceva, el își trăiește mefiența sorții într-un scenariu care mai mult îl exclude, decât îl include: „Vom sfârși deodată/ fără să facem mutre scârbite dinaintea cuvintelor/ fără să ne distingem unul de altul/ fără să avem ce să ne reproșăm ca și când am fi/ o partitură muzicală pe mai multe voci/ pe care nu și-o revendică nimeni/ îndurăm tot ceea ce este de îndurat/ până când vom sfârși sinucigându-ne disperați/ între capturile unei memorii inflamate de orgolii/ ca în plasele de pescuit ale braconierilor/ niște debili expirați de cât de mult/ ne-am automa nipulat“ (Vom sfârși deodată).
Deși iubirea este o prezență insinuată în multe dintre poeme, nu există un pact „faustic“, care să transcendă vârstele, acel „a fost odată ca niciodată“ are frumusețea crudă a ierbii noi care o încorporează voluptuos pe cea veche.