Volumul lui Nicolae Oprea, Puncte de reper în istoria literaturii române, apărut în acest an la Editura Limes, cuprinde patru părți, care se referă la teme și la perioade diferite din istoria literaturii române, dar și moduri diferite de abordare a literaturii epocilor respective. Autorul combină critica și istoria literară. Probabil că fiecare capitol al celor patru cicluri a fost scris independent, eventual ocazional, sistematizarea fiind ulterioară.
Prima parte se intitulează Glose la clasici și moderni. Autorii la care se referă această secțiune sînt indiscutabil canonici: Eminescu, Macedonski, I. L. Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu. Dar ultimele două capitole ale secțiunii sar în contemporaneitatea strictă cu primele istorii ale literaturii române de după 1989 și un inventar al „recuperărilor“, datorate „dezmărginirii editoriale“ de după 1989.
A doua parte are alte obiective. Se intitulează Ars Poetica și acoperă cu precizie acest titlu. Autorul se referă cu deosebită aplicație și concentrare doar la artele poetice ale unor importanți scriitori interbelici: Arghezi cu „poetica florilor de mucigai“, Blaga, Bacovia cu „plumbul“ său, Ion Pillat al „toamnei argeșene“, în peisaje cu care și criticul e familiarizat, ca om al locului, Ion Vinea, Vasile Voiculescu și, în fine, Gellu Naum, singurul dintre cei analizați născut în secolul XX, cu artele poetice suprarealiste din creația sa. Deși unii au scris și în alte genuri decît cel liric, Nicolae Oprea nu se referă în studiile sale decît la poezia celor analizați și anume la aspectele programatice ale creațiilor în versuri ale acestora. Analizele sînt succinte, dar clare, fără citate excesive, opera poeților discutați se prezumă a fi cunoscută de cititori, ceea ce este o premisă corectă a abordării.
În cea de-a treia parte a cărții, istoria literară și biografia au o pondere mai mare decît analiza critică. Nicolae Oprea discută despre distopiile unor scriitori, dar și de închisorile prin care au trecut sau exilurile lor voluntare (Distopii, închisori, înstrăinări). O scurtă istorie a distopiilor românești ne poartă de la cetatea Tîmpitopole a lui I. L. Caragiale, cu uimitoarea previziune a cuceririi Europei de către chinezi, la I. D. Sîrbu și Adio, Europa! Dintre autorii luați în discuție, Ion D. Sîrbu, V. Voiculescu și Paul Goma au fost marginalizați și chiar întemnițați în comunism, iar Paul Goma și Petru Dumitriu s-au „înstrăinat“, după experiențe foarte diferite între ele și au scris romane în exil, la care se referă Nicolae Oprea în volumul său.
A patra și ultima secțiune a cărții se ocupă în șase capitole (articole) doar de Cercul de la Sibiu, cu precădere de I. Negoițescu și Radu Stanca. Primul capitol este un scurt istoric al Cercului Literar, o sinteză chiar foarte succintă a activității grupului și a exegezei ce s-a scris recent despre aceasta.
Volumul are și un epilog care se referă la revista „Echinox“ cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la fondarea revistei clujene (1968-2018). Nicolae Oprea a fost el însuși echinoxist. Textul său are ca punct de pornire volumul Echinox 50, editat cu prilejul aniversării.
Punctele de reper ale lui Nicolae Oprea sînt analize ale unor opere și momente de istorie literară semnificative, alese dintre cele care pot genera discuții fertile. Articolele criticului sînt scrise limpede, fără prețiozitate și pedanterie, accesibile cititorilor interesați și avizați în domeniul literaturii române. Autorul găsește un echilibru între temele care preocupă un public mai larg și cele care i-ar preocupa mai degrabă pe specialiști, favorizîndu-le totuși pe primele. Există destule puncte de originalitate în textele lui Nicolae Oprea. Așa este motivul căderii, al prezenței gravitației la Bacovia, la care aripile de plumb atîrnă și precipitațiile cad abundent. Ansamblul cărții se prezintă ca un set de contribuții semnificative, de o largă varietate.