Cititorii revistei noastre au sesizat, sunt convins, „transferul“ voluntar al Irinei Petraș, de la cronica de întâmpinare la eseu. Un eseu nu întotdeauna – ba chiar rareori – literar și cel mai adesea interdisciplinar, pornind din straturile limbajului, trecând prin înțelepciunea populară, folclorul urban sau viața de zi cu zi și ajungând nu o dată la structurile gândirii. Pierderea criticii de întâmpinare, în care Irina Petraș era o semnătură de autoritate, este câștigul unui gen literar văduvit, în anii din urmă, de strălucirea de odinioară și pe care scrisul criticei (utilizez chiar vocabula ce-i place) îl restaurează și îl reabilitează.
Aș recurge la un clișeu, dacă aș spune că, reunite în volumul Efectul de crepuscul, eseurile Irinei Petraș din România literară (la care se adaugă câteva texte din „Steaua“, „Viața Românească“ și din alte reviste) alcătuiesc un edificiu care prin arhitectura sa reprezintă în mod evident mai mult decât suma elementelor care-l compun. Există în sumarul lui, desigur, texte care abordează teme diverse și interesante (mai multe decât aș putea comenta într-o cronică), însă Efectul de crepuscul nu este o culegere întâmplătoare, ci rezultatul unui efort concertat, conceput ca atare. Autoarea nu reflectează asupra unor idei prinse din zbor – sau oferite pe tavă de redacțiile publicațiilor literare –, iar eseul nu este o modalitate aleasă întâmplător. Textele sunt nu numai unitare stilistic: ele se și așază, cuminți și ascultătoare, rânduite ardelenește, în jurul unor subiecte mari, care o preocupă pe Irina Petraș nu doar (sau nu atât) în ipostaza ei de critic literar, ci în cea de om de cultură și, de ce nu?, de om al Cetății.
Nici subiectele acestea ample nu sunt decât în mică măsură literare, cum spuneam: ele privesc, în ordinea din volum, lumea, limba, moartea și, abia în ultimul rând, literatura (sau interpretarea ei). Se observă lesne că temele se îmbină organic, într-o construcție care merge dinspre mare înspre mic și dinspre natură înspre actul de creație. Ar fi cu totul pretențios – și ar contrazice înseși intențiile autoarei, limpede exprimate în subtitlul cărții, care este Eseuri, divagări –, dacă aș sugera intenția sau putința unui sistem. Căci Irina Petraș face mai mult decât să filosofeze pe marginea unor subiecte pe care, cu excepția limbajului, filosofia le-a abandonat sau le abordează din perspective cu totul inadecvate. Ea restaurează, de fapt, în Efectul de crepuscul, condiția eseului: un gen intens maltratat în ultimele două decenii, când a devenit un sinonim fraudulos pentru monografiile de tip compilativ, realizate de autori incapabili de rigoare academică, dar și de gândire autonomă. „Critica universitară“, pe care o exaltă câțiva dintre autorii exponențiali ai acestui tip de „eseuri“ și „incursiuni“, e plină de asemenea maculatură.
or, eseul este (și a și fost) cu totul altceva, în literatura română dintre cele două Războaie Mondiale, respectiv, dintre 1960 și 2000. După cum arată chiar etimologia vocabulei, eseul este o modalitate de cugetare în sine, constând într-o încercare fără pretențiile de definitivat pe care le au sistemul filosofic ori studiul academic, însă încărcată de îndrăzneala gândului propriu, care încalcă granițele acceptate, prin asociativitate și prin străbaterea cărărilor nestrăbătute. El este, firește, mai apropiat de divagare decât de monografie, ceea ce justifică pe deplin subtitlul ales de Irina Petraș și libertățile pe care și le ia în cuprinsul textelor din volum. La loc de cinste, la acest capitol, se află ignorarea unor adevăruri „primite de-a gata“ și a „bibliografiei obligatorii“, pe care se bazează încă, într-o anumită măsură, știința academică, în domenii cum ar fi etimologia, sociologia sau fizica, în favoarea ipotezei îndrăznețe. Îmi place, de ce să mint, această interpretare liberă a etimologiei, de pildă, care transformă această știință, dintr-o imposibilă tentativă de a reface trecutul cuvintelor așa cum a fost, într-o creatoare imaginare a unor trecuturi posibile, din care omul și limbajul său ies îmbogățiți.
De aici și până la crearea unor cuvinte noi pornind de la rădăcini existente în limbă, recuperarea unor arhaisme sau numai a unor sensuri pierdute, ca și iscodirea (în stil noician) a lexicului, nu mai e decât un pas. Pe care Irina Petraș îl face cu ușurință, cu transilvană cumpătare și cumpănire a consecințelor.
Ca parțialitate asumată, eseului de calitate nu-i poate fi reproșată ignorarea întregului. Atunci când vorbește despre lume, Irina Petraș o reduce adesea la românitate, iar cel mai adesea, numai la transilvanitate. Când plonjează prin straturile limbajului, eseista operează mai mereu rațional, cu sensuri, și numai uneori cu iraționalul care dă expresivitate, chiar în absența semanticii. Ceea ce contează este coerența și substanța gândirii ce se exercită asupra subiectului. Iar gândirea criticei e una de primă mână: curioasă, cercetătoare, răzbătătoare, plină de imaginație, cu o mare capacitate de asociere și de evoluție simultană pe mai multe planuri. Irina Petraș și-a păstrat intactă capacitatea de a se mira, mirarea nefiind numai semnul caracteristic al inteligenței (potrivit Fericitului Augustin), ci și poarta care deschide noi orizonturi de gândire. Iat-o, de pildă, meditând cu voce tare asupra comparației ca mod de raportare la lume și la ceilalți: „Omul, se știe, e ființă competitivă, fascinată de ierarhii și clasamente. Acestea atrag mulțimea, pun sângele în mișcare și dau iluzia măreției. Cel mai adesea, sunt «nutreț mediatic» și atât. Nu poți șterge diferența dintre a fi într-un anume fel și a fi recunoscut în acel fel. Orice gest/ enunț evaluativ are rest, e controversat și discutabil. Pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În mod ciudat, superlativul absolut e mai relativ, mai democratic, decât superlativul relativ. Să spui despre un lucru că e foarte frumos/ bun (cu toate variantele la îndemână: extraordinar de, din cale-afară de, grozav de, nespus de, inclusiv ciudatul post-pus nevoie mare) nu înseamnă nicidecum că excluzi existența altor lucruri (cam) la fel de frumoase/ bune. Deocamdată, îl ai în vedere pe acesta și îi remarci frumusețea/ bunătatea accentuată. În viața de zi cu zi, superlativele absolute se împart rapid, pe negândite, sunt simplă formă de curtoazie (facebook-ul zumzăie de superlative suspendate). Superlativul relativ, în schimb, vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subiect, sfidătoare.“
Se observă că, în afară de orga nicitatea gândirii Irinei Pe traș, mai este un element care contribuie la acea reabilitare a condiției eseului, pe care o aminteam. Este vorba despre stil. Autoarea scrie casant, limpede, cu o ușoară colocvialitate strecurată subtil în dis curs, căci eseul este o modali tate mai cordială decât studiul sau monografia. Irina Petraș scrie dialogând socratic cu cititorul, incluzându-l în fabulă: aceasta dă o nebănuită dimensiune pedagogică textelor din Efectul de crepuscul.
Dar despre ce crepuscul este vorba în Efectul de crepuscul? Eseista – adevărată efigie literară a Clujului – este, spre surpriza celor care o cunosc numai în ipostaza de impenitent critic de întâmpinare, o stranie conștiință a crepusculului contemporan. Văzut fie ca un apus al limbajului (Decăderea vorbelor mari), ca devitalizare a reflecției asupra viitorului (Despre carența de viitor) sau ca slăbire a aspirației spre Bine, concomitent cu fascinația Răului (Efectul nocebo sau «Minciuni și frazei-i totul»), fie ca râsu’plânsu’ și bizară fascinație a kitschului (Arta de a muri marca Săpânța)… Cum ar spune Rémy de Gourmont, les choses du temps.
E destul de dificil să formulezi o judecată de valoare despre o carte care, între altele, lansează atâtea semne de întrebare asupra habitudinilor comparației și raționamentului contemporan. Mă mărginesc să spun că mi-a plăcut mult să dialoghez (mut) cu spiritul Irinei Petraș din aceste pagini, care te lasă cu multe întrebări și cu la fel de multe schițe posibile de răspuns, în scenariul cărora îți poți insera propriile interpretări. Autoarea a reușit o carte fără seamăn în critica noastră de azi.